„Nu vrem liceu fără Dumnezeu!“ - varianta în clişee

▲ Analizele „ca la piaţă“ asupra religiei dezvăluie în mod cert o atitudine ateistă z Iar ideea că religia suprimă diversitatea e o regretabilă eroare sau, pur şi simplu, o afirmaţie fără nici un fundament ▲

Campania lansată de Patriarhia Română „Nu vrem liceu fără Dumnezeu!“, ca reacţie faţă de prevederile de la punctul (1) al articolului 10 al proiectului noii legi a învăţământului preuniversitar, a demonstrat încă o dată că o parte a mass-media habar nu are să trateze „subiectele de presă“ legate de Biserică. Spun încă o dată pentru că tonul şi argumentaţia au fost puse pe portativ în aceeaşi cheie ca şi în discuţiile despre „colaborarea“ clerului cu Securitatea în timpul regimului comunist ori problema (unora) cu icoanele din şcoli. S-a putut remarca la unii gazetari acelaşi diletantism în abordarea problemei, altfel extraordinar de versaţi în a scoate un text plecând şi numai de la grimasa unei persoane publice. Din nou au fost despăturite clişeele boţite despre pericolul bigotismului, despre religia care anulează voinţa copiilor, despre icoane care complexează şi discriminează (!). Însă de data aceasta s-a adăugat un clişeu nou-nouţ - deşi fusese developat de mai multă vreme de noua specie a inchizitorilor secularizării - manualele de Religie care instigă la violenţă. Am avut ocazia să auzim zilele trecute aceeaşi retorică smintită a pericolului reprezentat de religie în societatea secolului al XXI-lea, o retorică din alte timpuri, exotică şi lipsită de realism şi bun simţ, în cazul societăţii noastre. S-a vorbit cu o uşurătate fenomenală despre Ortodoxie ca despre o religie care ar putea instiga la intoleranţă, fără a se aminti, măcar în treacăt, că războiul religios este un capitol necunoscut în sânul creştinismului răsăritean, că românii ortodocşi n-au cunoscut persecuţia religioasă decât în calitate de victime. O distinsă doamnă gazetar scria ieri, frenetic şi încrezător în clarviziunea domniei sale, despre pericolul „monopolului asupra religiei“, ca fiind „tot ce poate fi mai sinistru într-o lume în care diferenţele dintre oameni sunt cele care îi fac pe aceştia mai frumoşi“. Nici nu ştii cum să reacţionezi: să râzi ori să plângi. Mai că nu poţi rezista gândului că astfel de idei nu pot veni decât de la persoane care habar nu au cum arată o biserică în interior, dar care au, totuşi, pretenţii de analişti competenţi „în domeniu“. Analizele „ca la piaţă“ asupra religiei dezvăluie în mod cert o atitudine ateistă. Iar ideea că religia suprimă diversitatea e o regretabilă eroare sau, pur şi simplu, o afirmaţie fără nici un fundament. În Biserică există o vorbă, veche de secole, care spune „urăşte păcatul, dar iubeşte-l pe păcătos“. Ce îndemn sublim la toleranţă, ce profundă şi realistă înţelegere a diversităţii! Gândirea creştin-ortodoxă nu a făcut niciodată rabat de la afirmarea valorii şi demnităţii persoanei umane. Aşa încât speculaţiile pe marginea intoleranţei induse de studiul religiei într-o perspectivă confesională (în cazul nostru, ortodoxă) în şcoală sunt fie rău intenţionate, fie jalnice superstiţii seculariste. Dacă am încerca, totuşi, să găsim un punct comun în toată această polemică ar fi grija declarată faţă de binele şi sănătatea (morală a) societăţii româneşti, atât de către Biserica Ortodoxă, cât şi de adepţii sterilizării religioase a şcolii. Chiar şi fără a aduce ca argument contribuţia Bisericii la istoria poporului şi a şcolii româneşti, tot mai rămân gesturile actuale care dau mărturie despre rolul şi intenţiile Bisericii faţă de societatea românească. Doar în treacăt amintim de atitudinea BOR faţă de aderarea României la UE sau hotărârea luată de Sfântul Sinod de a interzice clericilor să deţină funcţii politice. De asemenea, nimeni nu remarcă niciodată discreţia Bisericii Ortodoxe (cea mai creditată instituţie din România) în a-şi susţine punctele de vedere, fără mitinguri, fără instigări în rândul populaţiei. Cât priveşte cealaltă „tabără“, ea face caz doar de nişte principii controversate (şi în unele puncte chiar împotriva evidenţelor firii umane) despre cum ar trebui să arate societatea, dar care nu şi-au dovedit nicăieri „soluţiile“ miraculoase. Revenind la maniera în care înţelege o parte a presei să reflecte şi să comenteze atitudinea Bisericii în anumite situaţii, pe viitor ne aşteptăm la o maturizare şi la o analiză mai atentă a abordărilor. La urma urmei, şi cititorul se plictiseşte dacă de fiecare dată i se serveşte aceeaşi argumentaţie panicardă pentru a justifica o eventuală atitudine ostilă faţă de Biserică.