Numai lucrarea ce se împleteşte cu voia Tatălui ceresc aduce roade

Slujirea părintelui duhovnicesc în Biserică este asemănată specificului Tatălui în Sfânta Treime, dar și în iconomie, ca izvor de voință. Părintele duhovnicesc transmite voia lui Dumnezeu fiilor săi, iar aceștia ascultă de el după modelul desăvârșitei ascultări a Fiului de Tatăl. În procesul creșterii duhov­nicești, acest lucru este necesar pentru că păcatul, în esență, este considerat ca o depărtare de Dumnezeu Tatăl.¹ Tot păcatul este prezentat ca o ieșire din iubirea și harul Tatălui, iar procesul invers al ascultării este reintegrarea în iubirea Tatălui. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că cine ascultă de părintele său duhovnicesc se aseamănă Fiului care a împlinit ascultarea de Tatăl: „Cel ce contrazice pe părintele său face bucuria dracilor. Iar de cel ce se smereşte până la moarte se minunează îngerii. Căci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu (Ioan 6, 28), asemănându-se Fiului lui Dumnezeu, Care a împlinit ascultarea de Părintele Său până la moarte, iar moartea, pe cruce (Flp. 2, 4-11)”².

Ascultarea Domnului Hristos de Tatăl nu este numai o manifestare iconomică, ci ea este înscrisă în relațiile intratrinitare ale Persoanelor dumnezeiești, în adevărul că Fiul primește toată Ființa dumnezeiască de la Tatăl: „Începutul a toate este Tatăl, Care în cea mai înainte de veci naştere a Fiului îi împărtăşeşte întreaga plinătate a Firii Sale, a Esenţei. Aşijderea şi în purcederea Sfântului Duh. De unde afirmaţia că Fiul şi Sfântul Duh sunt desăvârşit deopotrivă cu Tatăl”³. „Început” înseamnă că Tatăl este izvorul vieții și pentru oameni. Părintele Sofronie Saharov arată că oamenii trebuie să privească către Tatăl tot timpul, după modelul Fiului: „Pentru noi toată viaţa purcede de la faţa lui Dumnezeu însuşi, precum vedem la Hristos. După Evanghelie, El şi-a săvârşit lucrarea contrară faptei lui Adam în Rai, şi tot timpul purta în cugetul Său pe Tatăl, şi cu El vorbea, cu Tatăl, iar nu cu cei ce îl răstigneau şi îl ucideau. Pentru aceştia, El a zis: Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac”⁴.

Dacă păcatul este căderea din dragostea Tatălui, atunci acest drum invers spre comuniunea cu Tatăl a fost făcut de Fiul prin ascultarea Sa, iar oricine dorește să se întoarcă la Tatăl trebuie să se așeze în postura Fiului care a ascultat de Tatăl. Arhimandritul Sofronie spune: „Pentru că cel mai mare păcat, cea mai mare cădere, este a lepăda dragostea Tatălui şi Făcătorului nostru (...). Toţi cei care tânjesc către chipul dumnezeieştii fiinţări în afara lui Hristos, în realitate, nu înţeleg că ei sunt atraşi de către acea nefiinţă dintru care au fost chemaţi din voia lui Dumnezeu”⁵.

Căutarea, aflarea și ascultarea de voia Tatălui în părintele duhovnicesc nu este numai apanajul celor care și-au ales viața monahală, ci este definiția mântuirii, a eliberării de păcat pentru orice om: „Acum întreaga noastră nevoinţă se reduce la a face astfel încât păcatul, care este încălcarea dragostei Tatălui, să fie ridicat de la noi, şi în locul morţii să ni se dea viaţa lui Dumnezeu Însuşi”⁶.

Asemănarea cu Fiul în ascultarea față de Tatăl are și caracterul unei smeriri sau goliri de sine care ne apropie de suferința Mântuitorului de pe Golgota. Cuviosul Siluan Athonitul arată că, pentru a îndeplini voia Tatălui, noi trebuie să suferim într-un mod asemănător cu Hristos: „Când vom trăi atât de adânc fiecare păcat ce ne îndepărtează de Tatăl, atunci ne vom tângui pentru întreaga omenire. Şi aceasta ne apropie de Hristos, Cel ce a murit pe Golgota. După o astfel de moarte urmează învierea”⁷.

Recurgerea lui Hristos la voia Tatălui arată că și în viața duhovnicească ceea ce face omul singur, fără împreună-lucrare cu voia lui Dumnezeu, nu este veșnic, sau mai bine zis nu rămâne în veșnicie: „Ca persoană, omul are o voie liberă, ce se exprimă nu prin facerea dintru nimic a ceva ce defel nu a existat, ceva nou, dar ca împreună-lucrare cu voia lui Dumnezeu, adevăratul Făcător, sau ca despărţire de ea, dacă nu chiar lepădare a ei. Numai lucrarea ce se îm­pleteşte cu voia Tatălui ceresc aduce roade ce pot rămâne în vecinicie; tot restul cade în nefiinţă”⁸.

Porunca lui Dumnezeu este o deschidere către veșnicie, iar în ascultarea de voia lui Dumnezeu omul descoperă că poate mai mult decât limitele firii sale pentru că este inundat de puterea lui Dumnezeu: „Viaţa care începe cu ascultarea este în aparenţă simplă, însă deschide inima omului până la nemărginire. Când omul trăieşte după poruncile lui Dumnezeu, atunci în el se dezvăluie putinţele firii noastre: ele nu au hotar. Noi suntem atât de aproape de Dumnezeu, atât de înrudiţi cu El, încât viaţa noastră ar fi trebuit să fie dintru bun început o curată petrecere în tărâmul dumnezeirii nezidite”⁹.

Omul este chemat la o viață deosebit de înaltă, dar ajungerea la ascultarea de voia Tatălui se face în condițiile concrete ale vieții fiecăruia, și chiar dacă un om păcătos îndrumă pe un om păcătos, în această predare a fiului față de părintele duhovnicesc și a părintelui față de Tatăl se săvârșesc în chip tainic și smerit mântuirea omului și ridicarea la existența lui Dumnezeu: „Dar după rânduială dumnezeiască viaţa omului este astfel alcătuită încât avem părinţi, avem fii şi avem prunci. Iar voi încredinţaţi celui ce se numeşte părintele vostru faptul de a rândui viaţa. Este vorba de marea cultură a ascultării, a tăierii propriei voi - mărunta, individuala voie - spre a înfăptui voia Tatălui, precum zice Domnul în rugăciune: Facă-se voia Ta, precum în cer şi pre pământ”¹⁰.

 

Note:

¹ „Păcatul este întotdeauna o nelegiuire împotriva iubirii Tatălui. El se arată ca o îndepărtare de la Dumnezeu şi ca înclinarea voii noastre către patimi. Pocăinţa se asociază întotdeauna cu înfrânarea de la atragerile păcătoase”, în Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, traducere din limba rusă de ierom. Rafail Noica, Editura Sofia, Bucu­rești, 2005, p. 23.

² Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi de­săvârşi, volumul 6, Traducere, intro­ducere şi note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1977, p. 34.

³ Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere ierom. Rafail Noica, ed. a 2-a revizuită, Editura Accent Print, Suceava, 2013, p. 276.

⁴ Arhimandritul Sofronie, Cuvântări Duhovniceşti, volumul al 2-lea, traducere din limba rusă de ierom. Rafail (Noica), tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei, ediţia a II-a revăzută, Editura Accent Print, Suceava, 2013, p. 57.

⁵ Ibidem, pp. 14-15.

⁶ Ibidem, p. 107.

⁷ Ibidem, p. 125. „Însăşi întruparea Dumnezeu-Cuvântului este, de asemenea, micşorare, firesc ontologică iubirii dumnezeieşti. Tatăl Se micşorează întreg pe Sine în naşterea Fiului. Şi Fiul nu Îşi însuşeşte nimic, ci dă totul Tatălui. Micşorarea noastră se exprimă însă prin aceea că noi lăsăm tot ceea ce ne este mai drag pe pământ pentru a împlini porunca: «Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine, îl va afla» (Mt. 16, 24-25) şi din nou: «Aşadar oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu» (Lc. 14, 33), în Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre Rugăciune, traducere din limba rusă de părintele prof. Teoctist Caia, tipărit la Publistar, București, 2006, p. 21.

⁸ Arhimandritul Sofronie, Taina Vieţii Creştine, traducere din limba rusă de ierom. Rafail (Noica), tipărită cu binecuvântarea Înaltprea­sfinţitului Irineu, Arhiepiscopul
Alba Iuliei, Editura Accent Print, Suceava, 2014, pp. 118-119.

⁹ Arhimandritul Sofronie, Cuvântări Duhovniceşti, volumul al 2-lea…, p. 123.

¹⁰ Ibidem, p. 183.