Numărul migranților români care se întorc în țară scade constant

Este concluzia unei serii de studii și analize bazate pe cifre oficiale, publicată de prof. univ. dr. Dumitru Sandu, de la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității București. Cele mai multe reveniri în țară se înregistrează în localitățile cu o ofertă socială mai bună, precum municipiul București și cele „apropiate de marile orașe, mai ales în regiunile de dezvoltare Nord‑Est, Vest și Nord‑Vest”. Neatractive rămân „localitățile mai sărace din Sud‑Muntenia și Sud‑Vest (Oltenia)”. Pentru a inversa trendul și pentru a crește numărul migranților români care doresc să se întoarcă acasă sunt necesare schimbări de profunzime în politicile publice, printre care „promovarea profesională meritocratică și transparentă și reducerea corupției instituționale”, după cum apreciază prof. Sandu.

Ați publicat, de curând, rezultatele unei cercetări care arată că scade, începând din 2023, numărul imigranților români care revin în țară. De ce se întâmplă asta?

Înainte de a vă răspunde efectiv la întrebare, câteva precizări legate de context, de modul în care este măsurată migrația externă sau internațională. Tendințele de mișcare migratorie externă, care ne interesează aici, depind foarte mult de măsurare prin raportare la populația după domiciliu sau prin raportare la rezidența obișnuită, locul unde doarme, se odihnește, de obicei, persoana în cauză. În al doilea rând, tendințele respective depind de modul în care Institutul Național de Statistică (INS) raportează public datele. Se poate face prezentare clară, în care datele despre cetățenii români care pleacă sau vin în țară sunt raportate separat de cele referitoare la cetățenii străini? Desigur. Datele de care avem nevoie în analize de acest gen este bine să fie cât mai dezagregate și cât mai puțin amestecate, cumulate, cu date referitoare la persoane care au altă cetățenie decât cea română. Dacă, spre exemplu, datele se referă strict la cetățeni români, iar populația este analizată strict din perspectiva domiciliului, atunci se poate vedea clar că are loc, începând din 2022/2023, un declin al revenirilor în România.

Dacă raportarea în discuție se face în termeni de populație rezidentă, atunci migrația externă netă (diferență dintre sosiri și plecări, în limbaj demografic) apare ca fiind în creștere. Raportarea este, însă, înșelătoare. Este înșelătoare din simplul motiv că datele din baza de date INS‑TEMPO, la care ne raportăm, sunt prezentate amalgamat, cumulând cetățeni români și străini. Cumulări de acest gen pot fi făcute de către analist, dar este bine să nu fie opțiunea producătorului de date. Altfel spus, pentru migrația externă a românilor din ultimii ani, tendința reală este de declin demografic; plecările din țară ale cetățenilor români, pe termen lung, sunt mai mari decât venirile.

Revin la întrebarea dumneavoastră, „de ce”? Schimbarea a început în timpul pandemiei de COVID‑19; sosirile se reduc mai mult decât plecările, migrația netă în străinătate scade. În plus, sunt segmente de populație importante din țară care favorizează o astfel de reducere. Este cazul persoanelor cu dublă cetățenie din Republica Moldova și România sau al celor din Ucraina și România.

Plecările românilor în străinătate sunt favorizate, foarte probabil, de gândirea critică și comparativă pe care o au cei care au fost în străinătate. Re‑migrează, fie ei, fie îi conving pe cei care le sunt rude, cunoștințe sau prieteni. Populația rezidentă este fluctuantă. Tendințele de durată se înregistrează la nivelul celor care migrează prin schimbarea domiciliului. Or, după cum am văzut deja, trendul dominant este cel de sosiri mai puține decât plecările, cu o rezultantă care este negativă.

În ce măsură aceste cifre ale INS pot fi puse în legătură cu alte date, extrase din Eurobarometrul 103, despre care ați scris în luna iulie, care arată că românii sunt printre cei mai nemulțumiți europeni în ceea ce privește traiul lor?

V‑aș putea răspunde ușor, pentru că migrația este, cum spunea despre un alt fenomen social Marcel Mauss, un „fenomen social total”, care se leagă de orice alt fenomen social. Eu nu știu un fenomen social care nu se leagă de migrație, externă sau internă.

Aș prefera să vă răspund, păstrând același spirit, dar cu date, fără să dau cifre. Datele le iau din alt sondaj, tot din Eurobarometru (special, numărul 528), dar sunt ceva mai vechi. Acolo mai mulți intervievați din Europa au fost chestionați direct despre motivele migrațiilor lor viitoare. Am comparat acolo răspunsurile românilor cu ale bulgarilor, maghiarilor, polonezilor, cehilor și slovacilor. Rezultă, din analiză, că multe dintre motivele emigrației potențiale a românilor sunt comune cu cele ale intervievaților din țările menționate. Motivația locurilor de muncă și a salariilor mai mari apare, fără excepție, la modul semnificativ statistic, la intervievați din toate cele șase țări menționate. Cam cu aceeași intensitate.

Sunt însă și nuanțe asupra cărora aș insista. Motivația „mai multă justiție socială” prin emigrare apare numai la români și la bulgari. În context, îmi aduc aminte că foștii mei studenți i‑au întrebat pe românii din zona Madrid, Spania, cu ani în urmă, în ce condiții sociale ar reveni în țară. Răspunsul standard, de atunci, seamănă cu cel anterior menționat - mai multă justiție socială, instituții mai eficiente (școala, spitalul, administrația din țară să meargă mai bine sau la fel de bine, „ca afară”). Dar revin la Eurobarometrul special 528. Un alt motiv de emigrare potențială pentru români a fost și cel în termeni de condiții mai bune pentru realizarea profesiei. Ca să actualizez, aduceți‑vă aminte de motivele pentru care o bună parte dintre medicii de la noi, deși salariile pe care le primesc sunt mai bune decât cu ani în urmă, tot ar pleca, pentru că în străinătate ar putea găsi mai bune oportunități pentru învățare, pentru exercitarea meseriei. De ce majoritatea celor intervievați în sondajul invocat aici, români sau nu, au spus că ar pleca în străinătate dacă au mai lucrat acolo? Foarte probabil că mulți dintre ei au venit înapoi să vadă „cum mai este aici” și au decis că tot mai bine este „acolo”, înapoi în străinătate. Ușor de înțeles de ce revin în țară, văd cum mai este, și, ulterior, iarăși pleacă. Dacă mai rețin bine, și rețin, nivelul de educație nu prea conta în intenția de plecare în străinătate a românilor. Dezamăgirea cu ceea ce este aici pare să fie cam la fel de mare, indiferent ce școală ai absolvit.

„Este mai bine în Vest decât în Est și datorită istoriei”

În această privință, o situație similară se înregistrează în Bulgaria și în partea estică a Germaniei, toate cu un trecut marcat de comunism. De ce există această nemulțumire față de viață în țări care au cunoscut regimuri totalitare în secolul trecut, dar care acum se bucură, totuși, de bunăstare, de oportunitățile oferite de calitatea de membru al Uniunii Europene?

Din simplul motiv că istoria contează. Tranziția de la comunism la capitalism și democrație nu a rezolvat totul. Sau, altfel spus, ca să dau și exemple, în România nu a fost la fel de eficientă ca în Polonia, de pildă.

De ce, spre exemplu, românii care merg în Germania se duc mai mult în Vest decât în Est? Ar fi de făcut un sondaj pe temă. Deocamdată reținem ipoteza că este mai bine în Vest decât în Est și datorită istoriei. Sondaje de tip Eurobarometru, asupra cărora nu mai insist acum, pun în evidență faptul că gradul de nemulțumire socială în România, Bulgaria, partea Estică Germaniei au similitudini puternice. Ar fi de văzut, în detaliu, de ce.

Care sunt zonele din România în care există o mai mare atractivitate pentru românii din diasporă și care sunt cele în care revenirile sunt tot mai puține?

Aș prefera să răspund în termeni de regiuni de dezvoltare, care sunt o bună sinteză între regiunile istorice și județe. Răspunsul sintetic este că intensitatea revenirilor depinde de țara din care se revine. Din Italia, spre exemplu, se revine cel mai mult în regiunea de dezvoltare Nord‑Est, formată din șase județe din nordul și centrul regiunii istorice Moldova. Din Spania, cele mai multe reveniri se fac spre localități din Muntenia. În fapt, oamenii se întorc de unde au plecat, regional vorbind.

Cei care vin din Franța, spre exemplu, se întorc mai ales în Maramureș. Revenirile din Germania și din Austria au loc mai ales spre Transilvania. Cele mai multe reveniri în București sunt din Marea Britanie, Statele Unite și Canada. Contează nu numai regiunea de revenire și țara de plecare, din care se face revenirea, ci și nivelul de dezvoltare. Cele mai multe reveniri au loc spre localități și regiuni dezvoltate.

Dacă ar fi să considerăm revenirile în țară înregistrate la recensământul din 2021, indiferent de țara din care se face revenirea, am putea afirma că cele mai multe reveniri se fac spre localitățile bogate, apropiate de marile orașe, mai ales în regiunile de dezvoltare Nord‑Est, Vest și Nord‑Vest. Regional vorbind, și pe legea „numerelor mari”, cea mai mică atractivitate este cea înregistrată spre localitățile mai sărace din Sud‑Muntenia și Sud‑Vest (Oltenia).

Un alt model de regresie indică faptul că experiența comunitară de migrație din trecut favorizează revenirile în localitate.

Ați introdus în discuție, într‑o analiză publicată recent, conceptul de „imigrare de revenire”. Cum definiți acest concept?

„Imigrarea” în genere este migrație considerată din perspectiva intrărilor sau sosirilor într‑o localitate. Cu cât conceptul este mai bine specificat de cel care îl folosește, cu atât mai util. În cadrul migrației internaționale, imigranții sunt persoanele care vin din afara țării. Este foarte important, însă, să fie făcută distincția între imigranții care sunt cetățeni ai altei țări decât cea de sosire și imigranții care sunt cetățeni care revin din străinătate în propria țară. Aceștia din urmă sunt „imigranți de revenire”. Cultura și mentalitatea lor diferă de cea a imigranților care sunt cetățenii ai altei țări decât cea de destinație. Frecvent, în statistica oficială din România nu au fost oferite date pentru a distinge între cele două tipuri de imigranți.

Fonduri europene pentru „optimizarea migrației”

Ce politici publice ar fi necesare, în opinia dumneavoastră, pentru a reduce migrația externă și a spori atractivitatea pentru cei care vor să se întoarcă acasă?

Mai facem un interviu pentru această temă. Acum răspund pe scurt, fără a indica și o ordine de importanță a măsurilor propuse. Sunt multe de făcut și totul trebuie bine fundamentat prin cercetări teoretico‑empirice asupra migrației externe, „aici” și „acolo”.

În condițiile în care ai de‑a face cu o țară relativ săracă (în Europa) și un mediu instituțional relativ ineficient, corupt, precum România, sunt multe de schimbat. Spun pe scurt care ar fi principalele ținte: trecerea de la migrație de lungă durată la migrație circulatorie, de scurtă durată; extinderea gradului de folosire a agențiilor de recrutare a forței de muncă prin reducerea costurilor foarte mari ale emigrării pentru căutarea locurilor de muncă în străinătate; promovarea profesională meritocratică și transparentă, aici; reducerea corupției instituționale; sporirea considerabilă a numărului persoanelor care reprezintă diaspora românească în Parlamentul României; sporirea numărului de sondaje reprezentative asupra românilor din străinătate și asigurarea accesului liber la datele de sondaj; la fel trebuie procedat și cu analizele asupra intențiilor de emigrare din țară și asupra comunităților locale de aici în relația lor cu migrația; evaluarea politicilor publice în domeniu și comunicarea publică a rezultatelor evaluării; folosirea fondurilor europene pentru optimizarea migrației externe, așa cum s‑a procedat și în alte țări; extinderea colaborării ambasadelor și consulatelor României astfel încât pe site‑urile acestora să fie afișate date actuale asupra migranților români din țara de referință etc. Situația actuală cu „mai mult nu decât da” nu ajută pe nimeni, nici ambasadele, nici Guvernul României, nici pe cei de aici.