Numere - simboluri ale desăvârşirii în Sfânta Scriptură

Un articol de: Monica Patriche - 24 Martie 2009

În Sfânta Scriptură, numărul anilor înfăţişează taina Întrupării. De exemplu, atunci când se spune „Iosif, fiind de şaptesprezece ani...“ (Fac. 37, 2) (zece şi şapte), vom înţelege, după interpretarea Sfinţilor Părinţi, prin Iosif pe Emanuil sau pe Hristos şi Fiul Cel Unul desăvârşit în două firi, din dumnezeire şi umanitate.

În Glafire la cărţile lui Moise, Sfântul Chiril al Alexandriei explică felul în care Sfânta Scriptură face din numere simboluri ale desăvârşirii. Astfel, prin numărul zece, vom înţelege desăvârşirea în dumnezeire, iar numărul şapte semnifică desăvârşirea în umanitate. Se pune înainte numărul zece, şi lui îi urmează şapte, adică, duhovniceşte, vom înţelege că Dumnezeu Cuvântul este preexistent şi Lui i se adaugă omenescul. Referindu-se la numerele zece şi şapte, Sfântul Chiril le înţelege ca pe numere „care se repetă după cele ajunse la împlinirea rândurilor lor… De plidă: Dacă ar voi cineva să înşire numere până la decadă şi să se treacă peste ea, începe iarăşi de la unu ca să meargă iarăşi la sfârşit. La fel va face cu săptămâna. Începând de la prima zi, ajunge la urmă la a şaptea. Apoi, închizând în sfârşitul lor numărul zilelor, revine iarăşi la prima.“ În pilda talanţilor, răsplata celui care a lucrat bine este de zece talanţi (Matei 25, 11-29); şi a fost pus peste zece cetăţi (Luca 19, 17). Plata acestora este desăvârşita dragoste a lui Hristos. Dacă unii sfinţi au născut şapte copii, numărul copiilor arată tot desăvârşirea. Revenind la Iosif, numărarea anilor lui s-a făcut astfel pentru a arăta temporalitatea, dar şi lipsa de început a lui Emanuil văzut ca unul în timp. Căci, explică Sfântul Chiril, „Hristos a venit la naşterea cea gândită ca a noastră şi la numărul de ani pentru omenescul Lui, dar este Dumnezeu Cuvântul. De aceea s-a adăugat «fiind» (Iosif, fiind de şaptesprezece ani). Căci se înţelege şi este cu adevărat coetern cu Dumnezeu şi Tatăl, cum spune dumnezeiescul Ioan: ‹‹La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul›› (Ioan 1, 1)“. La numărul şaptesprezece se referă şi părintele André Scrima în Comentariu la Evanghelia după Ioan. Suma cifrelor acestui număr este opt. Părintele Scrima observă că în cuprinsul Evangheliei după Ioan, expresia „viaţă veşnică“ apare exact de şaptesprezece ori. Numărul, pentru apostolul iubit, nu făcea referinţă la cantitate, ci semnala o calitate de fiinţă. Pentru a nu ne opri la înţelegerea exterioară, mo-rală sau istorică, trebuie să depăşim modul abstract de înţelegere a numerelor. Astfel, numerele nu indică neapărat cantitatea, ci realităţile transcendente, cele ce ţin de o cunoaştere tainică şi care nu pot fi spuse altfel, decât încifrat. Un alt număr care are legătură cu numărul şaptesprezece, şi care apare în Evanghelia după Ioan, este numărul o sută cincizeci şi trei. În scena de pe ţărmul lacului (21, 12-13), când Iisus le-a zis ucenicilor: „Veniţi de prânziţi“, apare menţionarea celor o sută cincizeci şi trei de peşti. O sută cincizeci şi trei este, observă părintele Scrima, numărul triunghiular al lui şaptesprezece. Numerele triunghiulare sunt numerele care se pot obţine prin însumarea unor unităţi care pot forma un triunghi. Un alt număr triunghiular este, de exemplu, zece: el se poate scrie ca suma 1-2-3-4 şi poate fi figurat ca un triunghi astfel: 1, în vârful triunghiului, două unităţi dedesubt, sub ele trei unităţi şi baza triunghiului are patru unităţi. Ultimele cuvinte ale Evangheliei lui Ioan se referă la „alte multe câte a făcut Iisus“, şi care au rămas nespuse, căci „lumea… n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris“ despre ele. (21, 24-25). Şi de data aceasta trebuie să trecem peste înţelesul cantitativ al materialităţii cărţilor, şi să avem în minte ideea că mărturia apostolului iubit este venită dintr-o altă lume, aflată în conflict cu lumea aceasta, care nu poate să o conţină pe prima. Dacă Sfânta Scriptură se referă încifrat la viaţa veşnică, folosindu-se uneori şi la simbolurile numerice, este pentru că lumea nu poate cuprinde mărturia desăvârşirii, decât simbolic.