Nunta, Raiul şi drumul Crucii

Nunta frumoasei Magul cu menestrelul rătăcitor întors prin minune acasă şi muzica veche de caravanserai din filmul Aşik-Kerib ne menţin în poveste… până la ultimul tablou, anunţat de cartonul: ONORURI PENTRU TATĂL MIRESEI. Cu faţa spre obiectiv, mirele eliberează un porumbel alb, care zboară şi se aşază cuminte pe… camera de filmat: o minusculă cameră de muzeu. După marea biruinţă personală (a eroului din basm, dar şi a regizorului… asupra vicisitudinilor politice ale epocii sale), harul se revarsă asupra tuturor. Omul sfinţeşte nu numai locuri, ci şi meşteşuguri, însă nu singur, ci prin conlucrare cu maeştrii săi spirituali, pe care trebuie să îi cinstească. Imediat, genericul final anunţă: "Dedicat memoriei lui Andrei Tarkovski". Imagine emblematică, autoreferenţială, esenţializând morala postmodernismului lui Serghei Paradjanov: "Da, se poate face film cu har! Învăţaţi de la Tarkovski!". Regizor adevărat este acela care nu alungă harul Duhului cu zgomotul camerei de filmat. Poezia şi maşina pot face casă bună împreună, dacă artistul continuă să trăiască, transfigurat în Hristos, mitul orfic.

Dacă din când în când avem surpriza să mai întâlnim cineaşti şi opere harismatice, opere-călăuză spre bine, adevăr şi frumos, chiar spre transcendent, zestrea lor creatoare provine, în ultimă instanţă, din conlucrarea spirituală cu modelele ancestrale: marii aezi de odinioară. Ne-am depărtat sau nu de tema Edenului? Este ea intrinsecă ori nu poeticii lui Paradjanov? Culoarea rodiei a afirmat-o cu prisosinţă, la fel, în termenii basmului, filmul Aşik-Kerib. Ambele ode cinematografice aduse rapsozilor dintotdeauna trimit direct la lumea evocată de "cântăreţii-profeţi-şi-îndrăgostiţi": Raiul, starea edenică. Raiul este la Paradjanov prin excelenţă transcendenţa luminoasă care adună, toposul comun al universalităţii vocaţiei de îndumnezeire a omului. Dacă în cele două "ode orfice", Edenul se lasă contemplat în voie şi trăit în ritmurile negrăbite ale rapsodiei, în Legenda fortăreţei Suram el se refuză, întrucât a fost îndelung tăgăduit de faptele oamenilor, şi se lasă cucerit cu multă trudă şi sacrificiu. Subiectul se mută din zona mitico-baladescă în cea a istoriei în devenire, dar miza Raiului şi aici rămâne esenţială. Iar cucerirea lui implică parcurgerea integrală a drumului Crucii. O arată martiriul poetului-monah Sayat-Nova şi al confraţilor săi din Culoarea rodiei, sacrificiile lui Zurab şi Osman Aga din Legenda fortăreţei Suram, ca şi cele din scenariile neecranizate ale lui Paradjanov (precum Lacul lebedelor şi Mucenicia sfintei Şuşanik). Acest drum al Crucii, la Paradjanov, nu este niciodată îndoliat, înfricoşător sau lugubru (ca în Gotic şi-n Romantism şi în derivatele acestora), el nu duce spre infern, ci spre Viaţă, Iubire şi Adevăr, căci "povara… este uşoară" (Matei 11, 30), dacă este purtată în numele Domnului. Şi, în ciuda biografiei agitate şi nu tocmai cucernice a regizorului, se pare că Paradjanov a experiat taina creştin-răsăriteană a "înfloririi crucii", a transfigurării calvarului în drum de lumină, pe care, ca nimeni altul, o transpune pe ecran şi în litera paginii scrise. Asceţii ştiu că harul lui Dumnezeu sporeşte pe măsura răbdării şi a nevoinţelor luptătorului, biruind neputinţa, durerea şi moartea; dar se pare că acest adevăr l-a trăit în taină şi "bufonul" de la poalele Araratului, care n-a exersat prea multă asceză mănăstirească, dar şi-a asumat aproape de bunăvoie crucea închisorilor comuniste ("închisorile nu îl vor, dar pe el îl trage aţa spre ele", spuneau prietenii). Aparent solitară la început, calea martiriului este însoţită întotdeauna de dragostea şi ajutorul sfinţilor - propovăduieşte Paradjanov prin intermediul instalaţiilor de mucava şi al păpuşilor de cârpă din Legenda fortăreţei Suram. Ea nu poate fi dusă la capăt cu întristare, căci întristaţii cedează, ci cu credinţă, speranţă neclintită şi dragoste, aducătoare a mângâierii întăritoare a Duhului, pentru a deborda în copleşitorul sentiment al marii nunţi, nunta cu Dumnezeu.