O amnezie simptomatică în arta contemporană

Căutarea imaginii Paradisului în arta contemporană pare a fi din start un pariu ratat. Orice sugestii pot fi descoperite cu uşurinţă în artele veacului, mult mai greu însă cele ce conduc spre Eden. S-a vorbit chiar de o "oroare de paradiziac" prezentă în cultura contemporană. Oglindă a epocii, arta reflectă frământările generaţiilor care o produc. Or, chiar actul de naştere al artei contemporane, dat de spasmodic-revoluţionara scuturare a laurilor academici ai avangărzilor, o circumscrie imediatului, în opoziţie cu eternul, formalismelor - versus esenţialului, teluricului şi obsesiei morţii, în dauna credinţei în Dumnezeu.

Obsesia infernalului domină fantasticul din producţiile culturale contemporane. Nu este prima dată în istorie când imaginarul omenirii se îndreaptă spre teritoriile maleficului. Dar dacă infernalul gotic sau al romantismului negru exprima frica eshatologică şi conştiinţa damnării, fiind, până la urmă, contrapus întotdeauna lui Dumnezeu (deci raportat, fie şi polemic, la Dumnezeu), infernalul din arta contemporană este expresia unei valori ultime, a condamnării la materialitate şi descompunere, ca realitate supremă, ineluctabilă, dincolo de care nu se mai întrezăreşte nici un orizont al salvării. Pe drept cuvânt, putem spune că "arta secolului XX" şi, în directă continuitate cu aceasta, cea a începutului de secol XXI sunt cele mai "negre" din istoria omenirii; şi vom fi în acord cu majoritatea istoricilor, care consideră veacul revolut ca etapa cea mai frământată şi mai crudă din istoria civilizaţiei. Unde se mai găseşte loc pentru speranţă şi evlavie în nevrotica artă contemporană? Unde putem găsi Paradisul în artă, dacă omul L-a exclus pe Dumnezeu din viaţa sa, din istorie şi chiar din ceruri? Mai potrivit ar fi să căutăm cel mult o nostalgie a Paradisului, a purităţii pierdute - nostalgie degenerată, adesea, în resentimentele cele mai viscerale şi mai demente - iată tabloul simptomatic al orizonturilor şi cuceririlor extreme ale artei secolului XX. Şi totuşi? După cum floarea de lotus răsare din negriciunea nămolului, la fel, climatul spiritual cel mai asfixiant poate fi generatorul unei arte care, evadând din fundăturile intelectuale ale prezentului - după ce i-a învăţat regulile de limbaj - se reîntoarce la Izvorul primordial al simplităţii, la Adevăr şi credinţă şi le dă glas, în faţa zidului de ochi nevăzători şi urechi înfundate ale colegilor de generaţie. Cine este acel artist? Cine este acel mărturisitor? În orice caz, nu este unul din artizanii satrapi ai muzelor, care răspund prompt la apelativul "Maestre!" şi şi-au făcut din talent o instituţie a persuasiunii: alături de "absolutul" baghetei lor magice nu mai încape loc pentru Dumnezeu. Nu este nici revoltatul neînţeles care, convins de unicitatea propriilor malentendu-uri, le ridică la puterea evenimentului public, transformându-le în subiect de temerară dispută cu dumnezeul închipuirilor sale. Nu este nici alchimistul-cibernetician, semnatar al pactului cu "ştiinţele marii ascensiuni", care se amuză jucând biliard cu sferele cereşti. Nici bufon, nici rătăcitor damnat, nici fals prooroc, artistul care aduce "felia de Paradis" pe altarele inimilor noastre este un căutător trecut, posibil, prin oricare din aceste hotare, dar care a ştiut să primească darul Fericirii a şasea: "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu". Fără să fi bătut neapărat cu obstinaţie lespezile bisericilor, fără să fi ştiut a-şi denumi după catehism otrăvurile sufleteşti, el a înţeles că orice lucrare trebuie făcută ca o continuare a Lucrării Tatălui şi că rostul oricărei cântări e acela de slavă: slavă Numelui care ne-a dat nouă nume, slavă Părintelui-Cuvânt care ne-a dăruit puterea de a cuvânta, slavă Chipului care ne-a dat chip, spre a-I sluji spre asemănare. Cu atât mai mare minunea, cu cât adesea acest grăitor cu slove de foc nu este un atlet al metaniilor, ci, asemenea tâlharului credincios, plonjează direct de pe lemnul răstignirii în Rai, după o singură, dar crucială clipă de pocăinţă.