O aplicare baptismală a rugăciunii inimii
La Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului am găsit exprimată ideea că rugăciunea inimii, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”, este legată de Taina Sfântului Botez pe care fiecare creștin o primește o dată în viața lui. Cuviosul consideră că cel mai potrivit loc unde Îl putem invoca şi ruga pe Hristos este inima. Comentând textul biblic: „Cel ce crede în Mine râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 39), stareţul sfânt Vasile spunea că toţi creştinii botezaţi primesc în mod tainic această „apă” în inimile lor, adică toţi primesc la Botez înlăuntrul lor pe Hristos Însuşi.
Sfântul Vasile leagă rugăciunea lui Iisus de experienţa harului baptismal care trebuie mereu împrospătată, ştiut fiind că păcatele din cursul vieţii ajung să umbrească această experienţă. Rugăciunea lui Iisus nu mai poate fi considerată, în acest context, ca o preocupare numai a monahilor îmbunătăţiţi, ci ea este recomandată tuturor creştinilor, întrucât toţi au fost botezaţi şi toţi au nevoia de a recupera experienţa harului Duhului Sfânt de la Botez. Am regăsit astfel la acest părinte o idee deosebit de importantă, o aplicare baptismală a rugăciunii, a chemării numelui lui Iisus. De obicei, rugăciunea are pentru noi rolul de a ne pregăti pentru împărtășirea cu Domnul Hristos în chip euharistic, adică prin Trupul și Sângele Lui la Sfânta Liturghie, numai că vedem cum rugăciunea aceasta are și rolul de a actualiza propriul Botez. Știm că Taina Botezului are pentru noi o valoare ontologică și identitară. Prin Botez suntem născuți la o nouă viață și devenim o nouă făptură, dar avem și o nouă identitate, înscrisă în relația de iubire a Persoanelor Sfintei Treimi cu Biserica.
Botezul nostru personal se face după modelul sau chipul Botezului Domnului Hristos la apele Iordanului. Acest eveniment este menționat în amănunt în Evangheliile sinoptice la începutul lor și conține în sine concentrat întreg planul de mântuire al lumii realizat de Hristos. De aceea este un eveniment recapitulativ, inițiind și oferind o anumită structură tuturor tainelor săvârșite în Biserică. Sfântul Ilarie de Poitiers (315-367) spune că în botezul Său Hristos a „realizat complet tainele mântuirii oamenilor”. „Prim mărturia vederii și a vocii, prin deschiderea cerurilor și coborârea vizibilă a Duhului, prin cuvintele Tatălui care atestă filiația divină a lui Hrisos, învățăm că botezul lui Iisus este icoana mântuirii noastre, anume că ceea ce s-a realizat în Hristos este pe deplin realizat și în noi”, explică Sfântul Ilarie.
Prin Botezul nostru am dobândit o identitate nouă, am fost însemnați prin pogorârea Duhului Sfânt ca „unși ai lui Dumnezeu” după chipul Fiului, adică am devenit fii adoptivi ai Tatălui.
Descoperirea acestui mare tezaur care zace în noi de la Botez, identitatea care ne leagă direct de Dumnezeu Tatăl, este unul din darurile rugăciunii inimii, ale rugăciunii care aduce isihia sau liniștirea cea mai presus de lume. Primirea tainei noii existențe de la Dumnezeu în inimile noastre se face la Botez în chip mistic, dar toată viața suntem chemați să descoperim măreția acestei chemări. În momente grele suntem confruntați cu păcatele și căderile inerente acestei existențe umane, dar îndemnul perpetuu este să nu trecem cu vederea importanța și valoarea chemării prin care Dumnezeu ne-a ales pe noi de la început.
Sfântul Cuvios Sofronie Saharov punctează această idee foarte frumos în următoarele cuvinte: „A fi creştin înseamnă a crede în învierea morţilor şi a nădăjdui în înfierea noastră de către Tatăl ceresc, a primi chipul dumnezeiesc al existenţei, a deveni, prin darul iubirii Părinteşti, ceea ce El Însuşi este după fire, adică dumnezeu. Astfel sunt făgăduinţele Dumnezeului şi Tatălui nostru, de care ne-a încredinţat în Hristos Iisus, ca Fiu Unul- Născut şi de o fiinţă cu Tatăl. Este un mare păcat să diminuăm descoperirea dată nouă despre om, prin Duhul Sfânt, aşa cum a fost el, omul, gândit de Dumnezeu înainte de a fi fost zidită lumea văzută. Pedeapsa pentru acest păcat poartă un caracter deosebit: este propria noastră autoosândire: noi renunţăm la darul Ziditorului nostru. Însă pentru ce renunţăm mai mult decât orice şi mai înainte de toate este pentru că Darul Părintesc se dobândeşte cu mare trudă, cu multe suferinţe”.