O bucurie greu de îndurat
Îmi omor frica de moarte cu cititul! Toată ziua, numai asta fac, citesc! Tot ce-mi cade în mână: răsărituri de soare, înserări, păsări în zbor, ploi repezi de vară, ninsori, margini de sate, morminte, oameni, îndeosebi vii, turle de biserici, drumuri, urmele Carului Mare pe cer, cerurile toate, începând cu al nouălea, până jos, la cel care învelește pământul și-l udă noaptea cu lumina stelelor.
Știu cine a scris toate acestea și de ce le-a scris de mână. Le citesc pe litere, așa cum am citit prima carte, ca să ajung cât mai târziu la sfârșit. Și nu ajung, pentru că ele nu se termină niciodată.
Văd în fiecare răsărit de soare la care mă uit toate răsăriturile de soare de până la el, dar mai cu seamă pe primul. Primul răsărit de soare al lumii, de aceea mă și mir atât de mult și, mirându-mă, plâng. De bucurie, ca și atunci când se înserează.
Fiecare înserare e prima pe care o văd. Tot așa ploaia, ninsoarea, stelele, cerurile.
Mă bucur de prospețimea fiecăreia dintre ele. Și începe să-mi fie frică. O frică mai mare decât cea față de moarte. Și atunci mă grăbesc să împart cu alții această bucurie. Dar rămâne tot multă. N-aș putea s-o îndur singur pe toată. Abia putem s-o îndurăm împreună.