O candelă nestinsă în Catedrala patriarhală

Am intrat, printre schele, în Catedrala patriarhală pentru a revedea mormântul vrednicului de pomenire, Patriarhul Teoctist. Piatra de mormânt, măiestrit dăltuită în marmură albă, acoperă vremelnic trupul fără suflare al celui de-al V-lea Patriarh al României. În fiecare dimineaţă, candela se primeneşte pentru a răspândi în jur lumină, aşa cum răspândea, în viaţa Bisericii, cel pentru care se aprinde acum.

„Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti”

Un an fără Patriarhul Teoctist! Îmi aduc aminte de ziua aceea a sfârşitului de iulie 2007, când „bătrânul” Patriarh a fost chemat la ceruri. Ştiam toţi că purta povara celor aproape 93 de ani, dar parcă ne aşteptam să mai rămână printre noi. Foarte rar se întâmplă ca o moarte survenită la o asemenea vârstă să surprindă într-o asemenea măsură. De ce oare? Oamenii se obişnuiseră cu căldura şi bunătatea inimii sale, cu zâmbetul părintesc, cu omiliile care cuceriseră auditoriul.

Un an fără Patriarhul Teoctist! Detractorii lui s-au liniştit puţin, dar nu de tot. Continuă să critice şi să amintească de o aşa-zisă „vinovăţie” a celui care a „acceptat dărâmarea unor biserici”. Uită voit să amintească că tot în vremea sa s-au construit şi s-au sfinţit, în tot spaţiul românesc, câteva mii de biserici noi, unele adevărate catedrale, zidite printr-un elan nemaiîntâlnit atât înainte, cât şi după momentul decembrie 1989.

Uită şi de sfinţii români canonizaţi, de eparhii nou înfiinţate, de numărul mare de episcopi hirotoniţi, cum n-a avut niciodată Biserica noastră.

Perioada cu multe şi importante lucrări şi zidiri s-a petrecut în anii păstoririi Patriarhului Teoctist.

El se îngrijea stăruitor de slujirea liturgică şi de hrană pentru suflet. Păşea totdeauna frumos şi impunător, în odăjdii strălucitoare, către Altarul cel dintâi al ţării, în Catedrala patriarhală, şi parcă nu se gândea că, alături, între coloanele ei, va asculta mereu Sfânta Liturghie.

Nu s-a îngrijit în ce loc anume să-i fie pregătit mormântul, nici nu a existat un testament de acest fel. Totuşi, cu mulţi ani în urmă, pe 13 octombrie 1991, la sfinţirea bisericii din locurile natale, mărturisea, în omilia de la sfârşitul slujbei, că ar dori să fie îngropat acolo..., lângă mormintele părinţilor săi. Cum să îngropi un Patriarh într-un sat depărtat? El trebuie să rămână alături de fiii săi...

A trecut un an! Credincioşii continuă să urce Dealul Patriarhiei şi să întrebe: unde este mormântul Patriarhului Teoctist? Rămân apoi, lângă lespedea de marmură, aşa cum au stat, la început de august 2007, ceasuri la rând, pentru a primi ultima sa binecuvântare.

Patriarhul Teoctist s-a dus parcă prea repede dintre noi, fără să spună ultimele sale dorinţe, fără să-şi aranjeze lucrurile, să le împartă, aşa cum obişnuiesc oamenii care ajung la vârste venerabile. Şi totuşi, parcă s-a pregătit cumva. Ultima Pastorală transmisă preoţilor şi credincioşilor din Arhiepiscopia Bucureştilor şi-a intitulat-o: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti”, folosind cuvintele pe care Mântuitorul, mai-marele Arhiereilor, le-a spus ucenicilor înainte de Sfintele Sale Pătimiri. A mai spus apoi, medicilor, în acea zi de luni dimineaţă a sfârşitului de iulie, că s-a pregătit ca şi pentru Euharistie.

Făcea, adeseori, primul pasul spre reconciliere

La trecerea sa la cele veşnice, clopotele tuturor bisericilor din România au sunat îndelung. S-au făcut rugăciuni stăruitoare, s-au scris pagini peste pagini, au fost emisiuni şi transmisii în direct aproape la toate posturile de radio şi televiziune, atât din ţară, cât şi de peste hotare. De atunci, numele său a fost trecut, în rândul celor adormiţi, în mai toate pomelnicele şi între ctitorii multor mănăstiri şi biserici, a unor catedrale, eparhii, instituţii şi fundaţii. Mai mult decât atât, numele său a fost trecut, cred, în „cartea vieţii” de pe Tronul Mielului, întru slava Căruia şi-a închinat îndelungata sa slujire ca novice, monah, ierodiacon, arhimandrit şi arhiereu. Aproape 80 de ani adunaţi în această dăruire pentru Dumnezeu, pentru sfinţii Lui, pentru Biserica pe care nici porţile iadului nu o vor birui până la sfârşitul veacului şi pentru toţi binecredincioşii creştini pe care i-a păstorit.

La un an de la mutarea la cele veşnice a vrednicului de pomenire Patriarhul Teoctist, rămâne grăitoare atitudinea sa faţă de cei ce nu l-au iubit, oameni „mari şi mici” la funcţii şi la suflet. Găsea resurse mereu proaspete, care veneau dintr-un suflet tânăr, pentru toleranţă faţă de cei care nu-l vedeau cu ochi buni şi nu-l înţelegeau întru totul. Făcea, adeseori, primul pasul spre reconciliere; uita răul făcut de cei nu tocmai binevoitori şi chiar dacă rana provocată era încă sângerândă, o acoperea cu veşmântul său de Părinte şi Patriarh.

Până în ultima zi a vieţii, şi-a păstrat neatinsă comoara din inimă şi înţelepciunea cu care Dumnezeu l-a înzestrat; memoria ajutându-l în mod fericit, îşi aducea aminte de oameni, locuri şi fapte petrecute cu peste jumătate de veac în urmă. Ca om, era totuşi măcinat de gândurile bătrâneţilor. S-ar fi dus, într-o zi, pe înserat, la Cernica, mănăstirea în care a urmat cursurile Seminarului Superior şi a intrat într-o casă mănăstirească, pe care o dorea sălaş al ultimelor zile. Nu ştiu mulţi de acest drum al Patriarhului către linişte. Discreţia care-l caracteriza a făcut ca suferinţa sa fizică, care, din primăvara anului 2007, s-a accentuat, să nu fie destăinuită. În nopţile când nu mai adormea, s-o fi gândit la variante diferite. Mănăstirea i-a rămas, până la urmă, la inimă ca loc al liniştii.

Un an de rugăciuni şi dor

A trecut un an de când numele său s-a adăugat celorlalţi patru Patriarhi pe care i-a cunoscut şi cărora le-a fost aproape. Îmi mărturisea cineva că tresare cu emoţie atunci când aude pomenindu-i-se numele, la Vohodul mare şi la slujbele îndătinate, săvârşite după rânduială, nu doar la Catedrală, ci în toate bisericile româneşti. Am ascultat şi evocarea unui român maramureşean, locuitor în îndepărtata Australie care vorbea despre Patriarh ca despre tatăl său. Oamenii simt iubirea şi o receptează până la capăt, tocmai pentru că este atât de rar întâlnită.

Un an de aduceri-aminte, de rugăciuni şi dor! Numele-i pomenit, evocat printre zâmbete şi lacrimi. Zâmbete pentru zicerile înţelepte şi vocea sa caldă, pentru bunătatea inimii şi dorinţa de iertare, iar lacrimile pentru absenţă şi grabnica plecare.

Un an fără arhiereul şi omul care a trăit cumpătat şi care a iubit Biserica, monahismul şi buna rânduială, încă din tinereţile sale!

Pădurile de la Vorona şi brazii din ţinuturile moldave freamătă acum şi plâng împreună cu toţi cei care l-au iubit pe Patriarhul tuturor românilor, pe vrednicul de pomenire, Părintele nostru Teoctist.

Sunt destui cei care se grăbesc acum să-l elogieze şi să vorbească despre marile sale realizări, considerându-i-se apropiaţi şi chiar prieteni.

Patriarhul Teoctist a aflat adevărul. Ştie cine i-a fost sau nu i-a fost prieten. Pe toţi i-a iertat deopotrivă. Aşa se comportă întotdeauna Păstorul şi Părintele cel bun.