O carte a dăruirii prin iubire

„Mărturii despre savantul clasicist, patrologul, scriitorul și profesorul Ion Popescu-Piscu”, cartea ce ne readuce din depărtările timpului și spațiului figura unui cărturar al luminii și lucrării ziditoare, cea a unui profesor muscelean emblematic, este o bucoavnă a dăruirii prin iubire, cele două stări sublime ale ființei, înscrise în sigla Editurii Bizantine, sub egida căreia a apărut în 2019. În paginile elegantului volum ni se mărtu­risește prin glasurile magiș­trilor și emulilor lui Ion Popescu-Piscu că acest om de carte a fost un jertfitor pe altarul culturii și școlii, iubind mistuitor cuvântul ca Logos și slovă de aur, trudind ca un plugar la modelarea acestuia și având bucuria de a nu se ferici singur de comori, ci împăr­tășindu-le cu semenii. Ion Popescu-Piscu știa, cu acea iscusință de „meșter cioplitor de om”, cum se autodefinea într-o sti­huire de a sa, să poftească la ospă­țul spiritual pregătit cu rafinament și temeinicie pe cei din preajma lui, de mai aproape sau mai de departe, elevi sau confrați, copii de sânge ori de suflet.

Clasicistul Ion Popescu-Piscu, licențiat magna cum laude al fa­cultăților de Litere și Filosofie și Teologie de la Universitatea din București, și-a construit personalitatea sa complexă la întâlnirea celor două domenii ale umanioarelor într-o complementaritate benefică. Când a purces la elaborarea lucrării de licență în teologie sub îndrumarea înaltei autorități științifice a profesorului I. Mihălcescu, viitorul Mitropolit Irineu al Moldovei, lucrare ce privea opera unuia dintre părinții apostolici, Tițian Asirianul, tânărul discipol a reușit cu brio deschizând sipetul cu bogatele sale cunoștințe de limbi clasice. Subiectul era greu, dată fiind scriitura atât de particulară și limba cu rezonanțe arhaice ale acestui părinte din veacul al II-lea, ce au ținut deoparte pe cei mai mulți dintre cercetători. Autorul tezei a izbutit să defrișeze un capitol de patristică necunoscut la noi tocmai grație stăpânirii subtilităților limbii vechi a Eladei, subliniată de însuși conducătorul lucrării, pr. prof. I. Mihălcescu, care menționa în referatul său: „Traducerea, controlată împreună cu candidatul, este excelentă și ca exactitate, și ca formă literară, iar partea introductivă este scrisă cu o rară competență și temeinicie și de asemenea într-o formă literară”. Ion Popescu-Piscu a tradus atunci „Cuvinte pentru greci”, înso­țind tălmăcirea de un studiu doct, cu pertinente și originale judecăți critice, redactat cu vădită preocupare pentru frumusețea cuvântului și alcătuit cu un patos ce era al ființei sale. Se regăsea în demersul său afin cu apologetul din zorii crești­nis­mului, cum o consemnează de altfel în prefața traducerii respective: „Lucrarea este trecerea în faptă a unei vechi hotărâri de a mă îndeletnici o vreme cu studiul celui mai aprig apologet creștin pentru care am demult o deosebită simpatie”. Această operă de ti­nerețe năvalnică, fruct însă al unui temperament laborios, va deveni una de consacrare odată cu publicarea în anul 1936 a respectivului op, șlefuit cu migală de bijutier, în 1936, în colecția „Biblioteca Părin­ților Bisericești” a Editurii Sfintei Episcopii a Râmnicului Noului Severin. Apariția respectivă a stârnit vâlvă și a avut parte de comentariile favorabile ale unor spe­cialiști de marcă, precum Teodor M. Popescu, Șt. Bezdechi, Th. Simenschy.

Acest fel aprig de a apăra valori și principii morale a fost definitoriu pentru omul de cultură și catedră, dar în egală măsură s-a dovedit caracteristic și în cazul viețuitoru­lui de toate zilele din cetate și de acasă. Ion Popescu-Piscu a fost un misionar în lucrarea sa, un semănător. Iubea din toată făptura și astfel putea să dăruiască cu îm­belșugare. Remarcă această realitate numeroșii semnatari din cuprinsul acestei cărți a amintirii și recunoștinței, foști elevi, colegi, rude și prieteni. Dar cine putea să observe și să releve mai bine adâncul adâncului decât fiul său, unul din cei patru copii ai lui Ion Popescu-Piscu, Grigore Popescu Muscel, poate muralistul cel mai mare al picturii ortodoxe europene, potrivit istoricului de artă şi academician Răzvan Theodorescu? Credinciosul vlăstar a urzit cu doamna sa, artista restauratoare Maria Popescu-Dragomir, acest tom omagiu. Pentru Grigore Popescu-Muscel tatăl a reprezentat un Neagoe Basarab cu ale sale învățături pentru fiul Teodosie. Prin învățăturile și povețele primite de la părintele său, la care se adăugau cele blând înțelepte ale mamei Marioara (Antoaneta), s-a alcătuit chipul lăuntric spiritual al creatorului cu o voce unică și înaltă în concertul picturii bisericești nu doar de la noi, care este Grigore Popescu-Muscel, omul împătimit de frumos, adevăr și dreptate, slujin­du-le și făurindu-le cu har și generozitate creștină. Însăși cartea aceasta este dovada cea mai elocventă, prin substanța sa, tonul măsurat, repudiind encomiasticul, dar și prin podoaba de frumusețe plastică a acestui mod de a ființa. Ni se oferă un regal de culoare, de fastuoasă com­poziție, de splendoare a liniei în întruchipări grafice parcă toarse din vis. Vignetele ce însemnează paginile par desprinse din minu­năția de expresie a portului muscelean. Și se mai regăsește în această măiastră montură încă o piatră strălucitoare, cea a cuvintelor din textele semnate de Grigore Popescu-Muscel. Ni se reliefează o fațetă mai puțin știută a artistului, aceea de condeier al cuvintelor potrivite, colorate cu pigmenții sufle­tești ai unei trăiri consubstanțiale.

Cartea aceasta restitutivă se constituie într-o cinstire binemeritată adusă unui vrednic îna­intaș, dar și o pildă a neuitării și cultivării memoriei ca o garanție a înaintării întru plinirea rosturilor celor bune.