O chilie păstrătoare a tradiției românești în Muntele Athos

Muntele Athos a fost numit Cetatea neîngenuncheată a Ortodoxiei. Marile lavre, schiturile, chiliile și bisericile retrase din peninsula athonită vorbesc despre o mare iubire îndreptată către Dumnezeu, încă din primele veacuri creștine, iar tradiția muntelui păstrează la loc de cinste vizita pe care Preacurata Maică a lui Dumnezeu a făcut-o acolo, împreună cu ucenicul iubit al Domnului, Evanghelistul Ioan, pe când călătoreau către Cipru și Efes.

Atunci, Maica Domnului, îndrăgind acest loc, a cerut să devină Grădina sa, iar cele mai multe dintre hramurile altarelor ridicate în acest loc fiind, astfel, închinate întru cinstirea Celei mai Înalte decât cerurile și mai curate decât strălucirile soarelui.

Înainte de anul 1990, cu greu am aflat ceva despre Muntele Athos. Îmi amintesc cu câtă cinste erau înconjurați în țară cei care fuseseră pelerini la Ierusalim ori la Muntele Athos. Cu atât mai prețioase erau mărturiile acestora și mai importante veștile pe care ei, cei care au avut privilegiul de a ajunge în Grădina Maicii Domnului de la Athos, le ofereau teologilor sau slujitorilor Bisericii din vremea aceea.

Primele informații legate de Muntele Athos le-am auzit în timpul pelerinajelor pe care le făceam la mănăstirile din Munții Neamțului și mai ales la părintele Cleopa.

Iscusitul duhovnic vorbea adeseori credincioșilor, pe vremea înseratului, când se adunau în fața chiliei lui, amintind și de călătoria la Muntele Athos, care era, după cum spunea el și după cum spuneau și alții, una dintre marile bucurii ale trăirii lor duhovnicești, fiind considerată călătoria vieții lor.

De asemenea, și de la părintele Ioanichie Bălan am aflat câte ceva despre Sfântul Munte și mai ales despre românii care s-au nevoit acolo. În urma vizitelor pe care le-a făcut la Athos, a cules numeroase mărturii de la călugării care mai viețuiau acolo, deși mulți dintre monahii români din perioada interbelică trecuseră deja la cele veșnice.

Am aflat astfel că în veacul al XIX-lea, dar și la începutul celui de-al XX-lea, la Muntele Athos erau foarte mulți călugări români. Unii dintre ei plecau de tineri și se nevoiau acolo, primind tunderea în monahism și chiar hirotonia. Alții plecau după ce dobândeau o anumită expe­riență monahală în mănăstirile țării, în cele mai mari sau în unele aflate într-o smerenie filocalică.

Astfel, am aflat că, pe lângă schiturile Prodromu și Lacu, așezăminte consacrate fraților români în Muntele Athos, se mai aflau și foarte multe chilii, vreo 90-100 la număr, în care trăiau conaționalii noștri, grupați în număr de trei-patru, rareori mai mulți, ori unii solitari, care iubeau mult rugăciunea și liniștea.

Între chiliile românești, câteva au fost renumite, precum cele de la Colciu, care s-au aflat într-un loc de frunte, sau chiliile din zona Kareei și Capsalei, între ele Chilia Sfântului Gheorghe de la Capsala sau Chilia Sfântului Ipatie din apropierea Mănăstirii Vatopedu, Provata și altele.

Toate așezămintele erau organizate, însă unele străluceau atât prin viața duhovnicească a viețuitorilor, cât și prin frumoasa lucrare a Martei. Unii dintre ei erau foarte bine chivernisiți, cum erau cei de la Chilia Provata sau cei de la chiliile din apropierea Mănăstirii „Sfântul Pavel”. Din nefericire, unele dintre ele au rămas fără viețuitori în anii de după 1950.

În obștea Mănăstirii Neamț a viețuit, vreme de mai mulți ani, părintele David Cojocaru, din botez Dumitru, născut la 22 octombrie 1930, în comuna Belcești, pe atunci în Raionul Hârlău, astăzi județul Iași.

Tatăl său, Gheorghe, era agricultor, iar mama sa, Maria, era casnică. A avut un frate agricultor, Constantin, și cinci surori, toate casnice, Maria, Elena, Maria, Elisabeta și Ana.

În anul 1946 a intrat în Mănăstirea Neamț ca novice, unde a urmat pentru o perioadă de trei ani Școala de cântăreți, până în anul 1949. Un an mai târziu a fost trimis cu ascultare la Mitropolia Moldovei și Bucovinei, unde a stat 5 ani, întrerupți de stagiul militar în perioada 1952-1954. În anul 1955 s-a reîntors la Mănăstirea Neamț, unde în luna februarie a fost tuns în monahism.

În urma Decretului 410, părintele David a fost nevoit să plece din mănăstire, angajându-se mai întâi ca muncitor pe un șantier din Săvinești, apoi la întreprinderea Fruct-Export din Târgu Neamț. Din luna noiembrie 1960 s-a mutat la București, unde a lucrat ca îngrijitor casnic la reședința scriitorului Mihail Sadoveanu, până în martie 1962, când s-a angajat la o unitate de construcții. În noiembrie 1964 s-a întors în comuna Vânători, din judeţul Neamț, și a lucrat ca paznic la cooperativa din localitate până în anul 1966, când a fost reprimit în Mănăstirea Neamț.

Dintr-o mărturisire făcută ieromonahului Timotei, știm că părintele David a fost dus de mama sa la Mănăstirea Neamț când avea 16 ani. Anul 1953 a fost anul înscrierii oficiale în Registrul viețuitorilor Mănăstirii Neamț.

Era perioada în care Mănăstirea Neamț avea mulți călugări, nenumărați ieromonahi, ierodiaconi și mari protopsalți, care împodobeau, după cuviință, slujbele bisericii.

Părintele Petroniu Tănase, viețuitor și el la Mănăstirea Neamț în perioada de dinaintea Decretului 410, spunea, cum afirma altădată și Episcopul Gherasim Cucoșel Putneanul, că slujbele de la Mănăstirea Neamț erau îngerești și că nicăieri nu a mai întâlnit o astfel de frumusețe liturgică.

Părintele David Cojocaru a fost tuns în monahism în data de 12 februarie 1955, adică după nouă ani de nevoință, în vremea stărețieiarhimandritului Mitrofor Melchisedec Dimitriu, iar nașul său de călugărie a fost protosinghelul Ilarie Ungureanu, un cunoscut tipograf și apoi egumen al bisericii bolniței, adică locul de slujire al bătrânilor din Mănăstirea Neamț.

Cunoscuse înainte de momentul hirotoniei încercările prin care au trecut mulți monahi ai vremii. Din obștea numeroasă a Mănăstirii Neamț, mai mult de jumătate au fost nevoiți să plece, alții au fost transferați ca slujitori în diferite parohii, fiind preoți misionari, sau au lucrat ca simpli muncitori, iar o parte dintre ei au rămas în mijlocul lumii. (va urma)