O erminie sinoptică a Imnului Acatist

Imnul Acatist sau, așa cum ne-am obișnuit să-l numim, Acatistul Bunei Vestiri este o formă elaborată de rugăciune, în principal de laudă și de mulțumire către Maica Domnului, în care predomină eviden­țierea rolului mijlocitor al Născătoarei de Dumnezeu către Mântuitorul Iisus Hristos. Este cel mai des întâlnit acatist în cultul Bisericii noastre, dar și în pravila de rugăciune individuală a credin­cioșilor ortodocși.

Acest fapt nu este deloc întâmplător, ci se datorează folosului său evident oricui îl citește cu credință, iar împreună cu Paraclisul Maicii Domnului formează un diptic fundamental, necesar în dobândirea vieții duhovnicești, dar și în cu­noașterea nucleului credinței ortodoxe. Dacă textul Paraclisului este centrat mai mult pe rugăciunea de cerere pentru tămăduirea de boli și de patimi, Acatistul se apleacă mai mult asupra dobândirii luminării minții și a cunoașterii duhov­nicești, dar înainte de toate, așa cum am amintit, asupra înțelegerii funcției mijlocitoare a Maicii Domnului în procesul mântuirii subiective a creș­tinului. De asemenea, textul Acatistului este neobișnuit de bogat în înțelesuri și învățături dogmatice, de multe ori nesesizate la o citire mai grăbită; aș mai adăuga faptul că Acatistul reușește să redea în mod sintetic esența mesajul Evangheliei care este Întruparea Cuvântului și mântuirea în Hristos. În acest sens, vom spicui doar câteva din cele mai reprezentative versuri ale acestui acatist neasemuit de frumos.

Mulțumirea

După cum bine se cunoaște și din tradiția biblică, specifică ethosului ortodox, este ca totdeauna mulțumirea să preceadă împlinirii cererii sau a ajutorului primit de la Dumnezeu, de aceea și Acatistul începe cu Condacul 1, care sună astfel: „Apărătoarei Doamne pentru biru­ință mulțumiri, izbăvindu-ne din nevoi aducem ție, Născătoare de Dumnezeu, noi robii tăi”. Este același cunoscut tropar pe care credincioșii Bizanțului îl cântau în procesiune în frunte cu patriarhul și cu icoana Născătoarei de Dumnezeu, de fiecare dată când cetatea era atacată de vrăjmași, iar ajutorul minunat al Preasfintei nu întârzia să vină.

Îndreptățirea mijlocirii

Încă de la începutul Acatistului este subliniat statutul special al Maicii Domnului în spiritualitatea ortodoxă, a cărei sfințenie este mai presus de minte, depășind-o pe cea a oamenilor și chiar pe a îngerilor și care este exprimată ast­fel în Icosul 1: „Bucură-te, înălțime întru care cu anevoie se suie gândurile omenești”/„Bucură-te, adâncime care nu te poți lesne vedea nici cu ochii îngerești”. Iar în Icosul al 2-lea se spune: „Bucură-te capul dogmelor Lui (Hristos)”; vers care face trimitere directă la nașterea mai presus de fire a lui Hristos din Sfânta Fecioară.

Izbăvitoare de puterile demonice

Ajutorul Maicii Domnului este nemincinos și nebiruit de vreo putere potrivnică. Așa cum se și vede la Icosul 6, unde citim următoarele versuri care ne arată cu cine se cuvine să ne aliem dacă dorim să biruim năvălirile vrăjma­șului: „Bucură-te, căderea demonilor,/Bucură-te, ceea ce ai zdrobit stăpânia înșelă­ciunii,/ Bucură-te, ceea ce ai vădit înșelăciunea idolească,/Bucură-te, mare care ai înecat pe faraonul cel netrupesc”. În scurte cuvinte, toate uneltirile și înșelă­ciu­nile demonice, dimpreună cu diavolul însuși, sunt risipite prin invocarea în rugăciune a Născătoarei de Dumnezeu.

Sprijin în lupta cu patimile

Maica Domnului este însă aceea care, prin sfânta ei luminare, ne poate scăpa și de atacurile din lăuntrul nostru, al patimilor. Astfel, Icosul al 2-lea grăiește: „Bucură-te, ceea ce luminezi mintea credin­cioșilor”. Remarcabil este că termenul folosit aici pentru minte este grecescul frena (frâna minții), fapt ce arată o conotație terapeutică, dacă înțelegem, de pildă, schizofrenia ca stare a unei minți tulburi și neluminate de har. În acest sens, a se vedea și explicarea Paraclisului Maicii Domnului, în care am evi­dențiat caracterul său de rugăciune, prin excelență, pentru tămăduire. De asemenea, în Icosul 5, se spune limpede: „Bucură-te, ceea ce ne-ai potolit văpaia patimilor”. Iar în Icosul 7 avem o sinteză de mare efect a sensurilor iubirii: „Bucu­ră-te, dragostea care biruiește toată dorirea”; adică, prin dragostea către Dumnezeu - a cărei pildă și întrupa­re este Maica Domnului - este biru­ită dragostea pătimașă și egoistă.

Pildă a isihiei

După cum se știe, premisa adevăratei isihii este înstrăinarea de lume, însă lucrarea cu adevărat duhovnicească se săvârșește atunci când nu doar trupul, ci și mintea se înstrăinează de lucrurile lumii acesteia. Această stare este exprimată sugestiv în Condacul 8, astfel: „Văzând naștere străină, să ne înstrăinăm de lume, mutându-ne mintea la cer”. Însă, la cer, mintea află, cu adevărat, Raiul, tot prin mijlocirea Maici Domnului, așa cum afirmă în continuare Icosul 8, unde se spune: „Bucură-te, cea prin care s-a deschis Raiul”.

Rolul Maicii Domnului în înaintarea duhovnicească

Viața duhovnicească nu este doar o simplă împlinire a poruncilor, ci o reală transformare a celui credincios. Este vorba despre o schimbare, de o înnoire duhovnicească, ajutătoare fiind Maica Domnului, potrivit zicerii din Icosul 10: „Bucură-te, începătoarea renașterii celei înțelese cu mintea (noitis anaplaseos)”. Însă, în mod uimitor atrage atenția următorul vers din Icosul 10, care sintetizează întreaga tra­diție mistică a Răsăritului ortodox: „Bucură-te, ceea ce duci lui Hristos sufletelor sfinților”. Trebuie precizat că termenul folosit aici (gr. nymfostole) o denumește în tradiția bizantină pe aceea care împodobește mireasa și o duce mirelui în cămara de nuntă. Prin urmare, aici avem exprimată con­cis cunoscuta temă a unirii mistice dintre suflet (psyhe, care este de genul feminin în limba greacă) și Mirele Hristos. Tema este tratată magistral în Comentariul la Cântarea Cântărilor al Sf. Grigorie al Nyssei, ca să ne limităm la un singur nume dintre multe. Ceea ce versul din Imnul Acatist aduce inedit, aș zice, este faptul că Maica Domnul este directa proniatoare a unirii duhovnicești și mai presus de înțelegere, dintre suflet și Hristos, a cărei imagine simbolică este unirea dintre mireasa și mirele pământesc.

Eshatologia

Tema eshatologică este plasată la final (Condacul 13), atunci când rostim: „O, Maică prealăudată... mântuiește din toată ispita și scoate din chinul cel ce va să fie pe toți cei ce-ți cântă: Aliluia!” Iată că, prin solirile sale, Maica Domnului ne poate scăpa de pedeapsa cea veș­nică, făcându-ne parte în Împărăția Fiului său, nu oricum, ci rugân­du-ne ei totdeauna, atâta vreme cât ne aflăm în această viață.

În final, mai amintim, deși poate este de prisos să mai spunem, faptul că nu simpla lecturare a Imnului Acatist aduce bucuria sufletească și cunoștința duhovnicească cuprinse în el, ci rugăciunea cu luare aminte și cu încredințare în ajutorul real al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.