„O expoziţie interesantă. Ne putem cunoaşte, în sfârşit, ţara!“

Călătoriile devin un lucru obişnuit la începutul secolului al XX-lea, odată ce mijloacele de transport devin din ce în ce mai performante. Oamenii doresc să ajungă cât mai rapid la destinaţie, astfel că aleg trenul, vaporul sau avionul, deşi acestea erau deseori implicate în accidente. Totuşi, spiritul de aventură era mai puternic decât instinctul de conservare. Unii încercau nisipul fierbinte al deşertului, alţii jungla, în timp ce alţii străbăteau gheţarii de la Polul Nord. Chiar şi jurnaliştii îşi puneau la încercare spiritul de aventură atunci când se încumetau să facă relatări din „Infernul lui Dante“ sau din localităţile inundate.

Ziarul „Ultima Oră“ din 15 ianuarie 1929 a trimis un reporter „În ţinutul diamantului negru“. Profund impresionat, reporterul relata: „O vizită în mine îţi dă fiorii călătoriei în Infernul lui Dante. După o asemenea vizită rămâi pentru toată viaţa dispus să fii îngăduitor cu minerii cu toate defectele lor. Un tren în miniatură cu vagoane ce par copiate după vechile stampe depe timpul lui Stefensohn ne târăşte în mina. Un tunel săpat în malul abrupt al muntelui dă acces la gura minei. Luăm loc în ascensor. Pogorâm repede. Ai senzaţia căderei în prăpastie. Întunerec adânc. Doar luminile slabe ale lămpilor Daves licăresc ca licuricii noaptea pe pajişte. (...) La 200 de metri adâncime pogorâm. Suntem în Infern. Avem în faţă un oraş misterios, straniu, apocaliptic. Adevărat labirint de galerii fantastice consolidate cu scânduri groase proptite de grinzi. O pădure întreagă a fost jertfită pentru siguranţa acestor galerii săpate mereu, necurmat, fără încetare, şi ziua şi noaptea de cârtiţele cu înfăţişare de om (...) Am stat în mină două ore cari mi sâau părut o veşnicie“. „Fotografiile din munţii noştri amintesc peisagiile elveţiene“ Alte impresii au fost reţinute de pelicula fotografică şi apoi redate întregii lumi, atât din Bucureşti cât şi din lumea largă, pentru că, aşa cum relatează articolul din ziarul „Adevărul“ din 7 februarie 1931, imaginile au fost trimise în mii de exemplare la publicaţiile din lumea largă, ca adevărate invitaţii de a vizita frumuseţile patriei. „O expoziţie interesantă. Ne putem cunoaşte, în sfârşit, ţara! Serviciul de turism şi fotografie al direcţiei presei de la preşedenţia de consiliu a expus în două saloane spaţioase câteva sute de fotografii mărite, reprezentând peisagii minunate, biserici şi mănăstiri, tipuri de ţărani şi ţărance din ţară. Alături de fotografiile luate în Bucegi şi pe Negoi, - adevărată ispită pentru oricare turist - peisagii liniştite şi calme de pe Bărăgan şi de pe Dunăre, ca să ajungem apoi la fotografiile regiunilor petrolifere şi a regiunilor de mare industrie de la Reşiţa. Pentru întâia oară au găsit prilejul cei mai mulţi dintre noi să-şi cunoască colţuri din ţară, despre care până acum nici nu bănuiau că există. În deosebi, fotografiile din munţii noştri amintesc peisagiile elveţiene care atrag sute de mii de oameni an de an. Fotografiile expuse conving pe oricine că turistul poate vedea în ţară la noi colţuri tot atât de grandioase şi impunătoare, ca şi în Elveţia.“ Neurologul călător în America de Sud Impresiile de călătorie erau publicate în ziare în mari foiletoane, aşa cum s-a întâmplat cu cele ale dr. D. I. Vasiliu, universitar care a călătorit în America de Sud, alături de prof. dr. Gh. Marinescu. Ziarul „Universul“ din 8 aprilie 1931 a publicat prima parte a serialului cu „Note de călătorie din America de Sud“, pe care autorul le considera interesante pentru poporul român, care ar fi ajuns mai greu pe acele meleaguri. Interesant era şi motivul vizitei: „Încă de acum doi ani, mulţi oameni de ştiinţă argentinieni, şi-au exprimat dorinţa ca neurologul român, atât de apreciat de ei, să-i mai viziteze şi să le mai ţină conferinţe. În acest scop, consiliile facultăţilor de medicină din Buenos-Aires, Cordoba şi Rosario, au votat în unanimitate, invitarea d-lui prof. Marinescu“. Călătoria a avut loc pe un luxos transatlantic italian, „Giulio Cezare“, care, la fel ca „oricare din aceşti giganţi plutitori, nu sunt numai un hotel luxos, dar chiar un adevărat oraş plutitor“. Alături de camerele şi saloanele luxoase ca ale hotelurilor din Paris, călătorul este impresionat de „Tipografia care tipăreşte zilnic programele şi ordinele de pe bord şi unde se găseşte şi redacţia ziarului cotidian ce apare cu toate ştirile scrise în două limbi, ştiri culese din toată lumea prin telegrafia fără fir. Acest ziar se împarte gratuit tuturor pasagerilor din cl. I şi II (...) Aşteptam cu nerăbdare «Corriere dela Mare» care, în mijlocul oceanului, ne aducea veşti frumoase şi neaşteptate din patria de care ne despărţiam pentru câteva luni“. „Tinerele din America visează mai puţin Hollywood decât cele din Europa“ Oceanul nu mai era atât de greu de trecut, astfel că „Impresiile unei studente românce din America“ creionau un tablou al tărâmului tuturor posibilităţilor, aşa cum este redat în ziarul „Universul“, 19 ianuarie 1931: „Când îmi amintesc de paşnica noastră ţară şi încerc să o compar cu modul de a trăi al americanilor, nu ştiu de ce întotdeauna îmi doresc să trăesc o zi ca la noi acasă, fără o atât de nebunască încordare“, spunea Ana Almăjean, studentă la The Centenary Junior College New Jersey, în ianuarie 1931. „Am văzut viaţa acelora cu miliarde de dolari şi cu originalităţi atât de fanteziste, dar am văzut şi viaţa milioanelor de suflete omeneşti muncind din greu, luptând aprig pentru existenţă, viaţa furnicilor din «subways» alergând cu trenurile de sub pământ pentru a învinge îngrozitoare concurenţe şi pentru a trăi (...) Munca este în America cea dintâi şi cea mai sfântă datorie. Tinerele de aici visează mai puţin Hollywood decât cele din Europa (...) Statele Unite este mai puţin ţara celor îmbogăţiţi peste noapte, a extravaganţelor şi oportunităţilor de rapidă învuţire, decât este ţara celor ce muncesc din greu, cerându-şi dreptul la o viaţă omenească corespunzătoare silinţelor lor (...).“ „Amundsen a trecut în zbor peste Polul Nord“ În timp ce unii erau impresionaţi de culmile civilizaţiei industriale, alţii cercetează ţinuturile sălbatice, aşa cum face şi Jill Croslley Batt, „savantă şi exploratoare engleză“ care, aşa cum relatează ziarul „Universul“ din 19 ianuarie 1931, „a descoperit în 1921 un trib compus din 600 de oameni cari trăiau în caverne la o altitudine de 14.000 de picioare în munţii Himalaiei“. Această exploratoare „pleacă în tovărăşia lui Irvin Baird, un tânăr scoţian şi va urma un vechi drum străbătut prin secolul al 6-lea de către călugării chinezi. Exploratorii vor lua provizii de tot felul pentru un an şi jumătate, în afară de «obiecte pentru camping», aparate fotografice şi cinematografice. E interesant de ştiut că miss Crossley Batt nu e la prima sa expediţie şi că e prima femee care a străbătut deşterul Kalahari unde a stat de vorbă cu canibalii, iar acum câţiva ani, a străbătut întregul continent al Australiei, singură, călare“. Expediţiile erau la mare modă în prima jumătate a secolului al XX-lea, astfel că ziarele relatează diverse astfel de isprăvi mai mult sau mai puţin fanteziste. Printre cele mai mediatizate astfel de încercări au fost şi călătoriile lui Roald Engelbregt Gravning Amundsen, care a explorat zonele polare şi care a fost şi primul om care a ajuns la Polul Sud. Ziarul „Adevărul“ din 20 aprilie 1925 relatează despre expediţia lui Amundsen la Polul Nord, care însă şi-a ratat ţinta, ca şi în 1917. Atunci, „pentru îndeplinirea scopului urmărit el a cheltuit pe lângă sănătate şi banii agonisiţi cu multă trudă. La un moment dat datornicii i-au scos la vânzare imobilul său şi erau chiar gata să îi vândă lucrurile şi biblioteca (...) Nansen a lansat atunci un apel către poporul norvegian care împreună cu regele Haakoon a pus mână dela mână şi au plătit datoriile nefericitului explorator“. Apoi, „guvernul norvegian i-a pus la dispoziţie vasul «Fram» şi un american bogat i-a oferit suma de 100 mii de dolari pentru pentru construirea şi echiparea a 2 hidro-avioane speciale destinate să ajungă la Polul Nord“. Un alt articol, din „Adevărul“ din 23 iunie 1925, arată că „Amundsen a trecut în zbor peste Polul Nord“: „Am fost siliţi să căutăm adăpost pe uscat pe partea apuseană a Golfului Lady Franklin, unde am rămas peste noapte. Deoarece la 16 iunie nu aveam nici o indicaţie că vremea se va ameliora, am legat avionul de malul golfului şi am plecat cu toţii pe bordul vasului «Sjoeniv» spre golful regal (Kingsbai) pentru a reoganiza aducerea avionului“, povesteşte Amundsen. ▲ „Situaţia la Vâlcov este disperată“ Trimişii speciali ai presei interbelice ajungeau rapid la locurile unde aveau loc „catastrofe“, aşa cum relatează ziarul „Adevărul“ din 17 februarie 1931, în articolul „Situaţia la Vâlcov este disperată. Locuitorii se mai pot salva numai cu bărcile“. Aflăm că „apele au năvălit cu furie băgând groaza în populaţia refugiată în centrul orăşelului Vâlcov. Epidemia de gripă care a cuprins numeroşi oameni bântuie cu furie. Nu există decât o singură salvare pentru locuitori: să se refugieze cu bărcile. Circulaţia lor este însă imposibilă, din cauza sloiurilor. Situaţia este din ce în ce mai gravă“. Pentru a ilustra gravitatea situaţiei, ziarul „Adevărul“ din 22 februarie 1931 publică şi o fotografie cu explicaţia: „Trimişii noştri la Vâlcov“, mai precis, „Trimisul nostru special, d. Brunea-Fox (stânga) şi reporterul nostru fotografic d. I. Berman (dreapta) plimbându-se prin Vâlcovul inundat“.