O geografie duhovnicească a Rugului Aprins: Mănăstirea Rarău

Se presupune că, cel puţin încă din secolul al XV-lea, de pe vremea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare şi a duhovnicului său, Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, existau pustnici pe Muntele Rarău. Tradiţia Bisericii susţine că în codrii seculari ai Bucovinei ucenicii Cuviosului Daniil Sihastrul erau peste 50, ascunşi prin Munţii Voroneţului, ai Stâ­nişoa­rei sau ai Rarăului...

Unul dintre aceşti ucenici ai Cuviosului Daniil Sihastrul, spune tradiţia, se numea Sisoe. Mărturiile despre acest Cuvios Sisoe susţin că acesta ar fi ajuns chiar pe Muntele Rarău. În bine cunoscutul său studiu dedicat istoriei isihasmului în Biserica Ortodoxă Română, Părin­tele Dumitru Stăniloae arată că „unul din marii sihaştri a fost în secolul al XV-lea ieromonahul Sisoe. De origine din părţile Bucovinei, s-a făcut ucenicul lui Daniil Sihastrul în jurul Voroneţului. Apoi, cu binecuvântarea lui Daniil Sihastrul, se retrage în Munţii Rarăului, nevoindu-se mulţi ani singur. Mai târziu, strângând câţiva ucenici în jurul său, întemeiază «Sihăstria Rară­ului» sau «Schitul lui Sisoe». Unii voievozi de după aceea au zidit pe Rarău alte două sihăstrii”. Într-ade­văr, ctitoriile realizate de monahi nu puteau fi săvârşite şi nici dăinui dacă nu ar fi fost abundent sprijinite de autoritatea statală.

Începând din vremea voievodului Petru Rareş, informaţiile despre Rarău provenite din tradiţie şi legendă încep să fie confirmate şi de dovezi materiale, fiindcă atunci este consemnată întemeierea Schitului Rarău. La finalul primei sale domnii (1527-1538) Petru Rareş rămâne fără ajutor în faţa otomanilor, căci ajunsese în conflict şi cu austriecii, şi cu polonezii. Era anul 1538 când Rareş a fost trădat de o seamă dintre marii boieri ai ţării şi înlocuit de turci. Demn ca şi tatăl său, voievodul Ştefan cel Mare, Petru Rareş este atacat de turci pentru nesupunere într-o campanie condusă de sultanul Soliman Magnificul. Numită „Războiul sfânt pentru Moldova”, campania lui Soliman a pornit la 8 iulie 1538, pătrunzând în ţară prin Dobrogea, unde trupele otomane au ajuns în luna august. Sultanul i-a cerut lui Petru Rareş, într-un ultimatum, să cedeze. Deşi a fost sfătuit de boieri să nu se opună urgiei, Petru Rareş a decis contrariul. Raportul de forţe era inegal: turcii aveau 200.000 de oameni (plus 3.000 trimişi de domnitorul Ţării Româneşti), pe când moldovenii lui Petru doar 70.000. Dar lupta propriu-zisă nu a mai avut loc ca urmare a trădării câtorva boieri moldoveni. Sultanul ajunge în data de 17 septembrie 1538 la Suceava, însuşindu-şi tezaurul lui Petru, printre care şi sabia lui Ştefan cel Mare - obiect de uriaşă valoare simbolică pentru români. Noul domnitor instalat pentru întâia dată prin voinţa exclusivă a otomanilor a fost Ştefan Lăcustă. Din acel moment Moldova a fost văduvită şi de două dintre regiunile sale istorice, Tighina şi Bugeacul fiind preluate de otomani.

Aflat în impas, Petru Rareş este obligat să se refugieze cu familia, cu oştenii apropiaţi şi alege - zice legenda - tocmai Muntele Rarău. Din suita domnitorului făcea parte şi soţia acestuia, Doamna Elena. Pentru că voievodul şi-a lăsat familia în grija monahilor de pe Rarău, în timp ce el a continuat lupta pentru redobândirea scaunului domnesc, sunt documente care mărturisesc că, din recunoştinţă şi spre neuitare, în anul 1541 va ridica un schit şi o biserică de lemn. Acestea se situau în locul de pe Muntele Rarău numit Poiana Sihăstriei, de sub Culmea Tihăraie. Însuşi cuvântul „tihăraie” descrie locul ales: un spaţiu râpos şi neumblat, acoperit de vegetaţie deasă. Schitul şi biserica au fost înălţate, susţine tradiţia, la îndemnul Doamnei Elena. Acestea au fost sfinţite în ziua de 8 mai 1541, iar hramul noii biserici a fost „Sfântul Evanghelist Ioan”. Cu puţin timp înainte începea cea de a doua domnie a lui Petru Rareş (1541-1546).

Țesătura legendelor și a istoriei reale şi-a urmat cursul firesc. Una dintre legende susţine că Petru Rareş, fiul acestuia, Doamna Elena şi oştenii săi ar fi avut o comoară pe care ar fi depus-o undeva într-o peşteră de pe platoul stâncos al Muntelui Rarău. Prigonitorii tătari (sau turci) au intenţionat să-şi însuşească această comoară, dar, în momentul în care au pătruns în peşteră, mai multe stânci s-au prăbuşit şi au murit. De atunci încoace stâncile cele mai înalte de pe Rarău se numesc Pietrele Doamnei, în amintirea soţiei domnitorului. Iar muntele care până atunci se numea Todirescu se numeşte Rarău, în cinstea marelui domnitor Petru Rareș.

Se presupune că schitul ridicat de voievod a înlocuit un altul, mai dărăpănat - tradiţia susţine că acolo ar fi fost iniţial o sihăstrie/schit a lui Dodu. În acest fel Schitul (ulterior Mănăstirea) Rarău se înscrie în salba de biserici şi mănăstiri ctitorite de domnitorul Petru Rareş: Mănăstirea Probota (1530), Mănăstirea Moldoviţa (1537), Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Baia (1532), Biserica „Sfântul Dumitru” din Hârlău sau bisericile din oraşele Botoşani, Roman şi Târgu Frumos. În vremea lui Petru Rareş, vărul său, Mitropolitul Grigorie Roşca, a pornit zugrăvirea frescelor exterioare de la Voroneţ şi de la celelalte mănăstiri nord-moldovene. În toate privinţele domnitorul s-a dovedit un demn urmaş al părintelui său Ştefan cel Mare, drept care cronicarul Grigore Ureche notează la moartea lui Petru Rareş următoarele: „cu adevărat era ficior lui Ştefan Vodă cel Bun, că întru tot simăna tătâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea, ţara şi moşiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea”...

Viaţa schitului avea să curgă firesc până la răpirea Nordului Moldovei (Bucovina) de către Imperiul Habsburgic în 1775. De aici porneşte a doua etapă în istoria monahismului de pe Muntele Rarău.

În anul 1808, un decret crud a diminuat dramatic viaţa monahală creştin-ortodoxă a Bucovinei ocupate de habsburgi. Din cele 25 de schituri şi mănăstiri bucovinene, în urma deciziei autorităţilor, au mai rămas funcţionale doar patru mănăstiri: Putna, Suceviţa, Dragomirna şi „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”. Celelalte, toate, au fost închise. Constatând inventarul schiturilor şi mănăstirilor închise, cercetătorii s-au întrebat de ce nu se regăsea printre acestea şi Schitul Rarău. Explicaţia este simplă şi, totodată, de ordinul miracolului: în urma unei viziuni, călugării se mutaseră deja pe versantul moldovenesc al muntelui, imediat dincolo de granița Bucovinei ocupate.

Fiindcă în locul vechiului schit nu se mai păstrase decât o cruce, abia după căderea regimului comunist, în acelaşi loc, a fost reconstruit în anul 1991 un alt schit prin eforturile unui grup de localnici din Câmpulung Moldovenesc, călăuziţi de preotul Dragoş Păduraru. Pentru a se deosebi de Schitul Rarău mutat pe celălalt versant al muntelui - şi care a supravieţuit aproape neîntrerupt, cu o sincopă de doar câţiva ani în perioada comunistă -, noul schit/mănăstire se numeşte Sihăs­tria Rarăului.

De la această strămutare și refondare a Schitului Rarău pe versantul de sud al muntelui, viaţa sa a curs în continuare în limitele normale. Ţinând însă seama de con­diţiile austere ale muntelui şi vremilor - cele două războaie mondiale și intrarea în negura regimului comunist.

O a treia etapă specială în istoria Mănăstirii (Schitului) Rarău s-a petrecut odată cu trimiterea aici, ca stareţ, a schimonahului Daniil Sandu Tudor. Dar Mănăstirea Rarău, din istoria căreia am prelucrat și câteva pagini pe care le-am publicat cu ani în urmă în seria de reviste „Mănăstiri Ortodoxe” (nr. 62/2011), a devenit prin prezența părintelui Daniil Sandu Tudor, între anii 1953-1958, un adevărat nou focar al întâlnirilor Rugului Aprins.

Despre ultimii ani, trăiți în libertate de părintele Daniil, și mai ales despre câțiva dintre ucenicii săi de pe Rarău vom vorbi în articolul de săptămâna viitoare.