O istorioară cu haz, dar şi cu tâlc veninos

În ziua când începuse să ningă atât de frumos, nu m-am gândit că foarte repede voi ajunge la o istorioară care să mă tulbure în aşa măsură încât, deodată, mintea să vadă doar o ceaţă cenuşie. Istorioara are şi ceva haz, însă tâlcul ei parcă are o gură de şarpe. Ningea deja bogat, când m-am gândit că am nevoie de o lopată. Am făcut câteva ocoluri pe străzile din jur, însă, nimic. Aşa am ajuns în Piaţa Gemeni. În Piaţa Gemeni, am câteva cunoştinţe, oameni de la ţară. Nu spune Marin Preda că un ţăran ajuns la oraş tot ţărani caută? Aşa şi eu. Mă las fermecat parcă de gândurile mele idilice. Totuşi, cred în continuare că doar omul muncit de griji simple mai poate răzbate până la adevăr. Nu ştiu de ce aleg să merg mai întâi la cel de la care cumpăr mere. Merele lui au ceva din limpezimea şi frumuseţea acestui început de iarnă, cu troiene de altădată. Vine de undeva din zona Argeşului, unde dealurile încă sunt cotropite de meri rotaţi. El are însă ceva ţeapăn. Parcă-i prea hapsân, prea vrea să le facă pe toate. Şi mai ales să le ştie. Cred că de aici i se trage ciudăţenia lui. Prea este atent la ziare sau la televizor.

Acum, la prima ocheadă, avea ceva trist. Lumea nu se prea înghesuie la merele lui. "Domâle, nu căuta aici sau la "Intercontinental" lopată". Prima replică a lui este totdeauna plină de înţepături. Însă azi continuă pe acelaşi ton morocănos. Îmi expune o viziune asupra Bucureştiului, aşezat pe cercuri, ca Infernul lui Dante. E o construcţie teoretică, bazată pe cantitatea de bani posedată. Se miră uşor când îi spun că nu-mi inspiră prea multă încredere banii. "Păi, nici nu trebuie să aibă toată lumea bani". Urmează o altă teorie. Omul nu dă semne de glumă. Povestea lui parcă seamănă cu teoria economiştilor noştri, care ne-au recomandat să vindem băncile. "Banii să-i aibă cei care ştiu să-i înmulţească". Acelaşi lucru spune despre proprietăţi. Iar mă gândesc în sinea mea: şi politicienii noştri au spus, vindeţi totul, daţi fabricile şi pe un dolar. Între timp, urmează să-şi verifice nişte date. Scoate un carnet uriaş, plin de însemnări şi tăieturi din ziare. Ultima notare este făcută astăzi, la ora 5:00 dimineaţa. Zăresc acolo şi o frază în engleză. Este o replică a lui Medvedev, preşedintele Rusiei. Începe apoi o nouă viziune, una geopolitică. Şi, deodată, când mă gândeam deja în altă parte, se opreşte şi spune misterios: am început să învăţ engleza! Nu mai ştiu cum să continui şi revin la lopată. "Nu ai înţeles nimic, domâle, du-te în Obor. Aici e loc de fiţe", se stropşeşte el spre mine. Nu mai am ce face acolo. Omul e pornit. Şi plec. Între timp, mi-am adus aminte de o mică dugheană din coasta pieţei. Fac doi paşi şi ajung. Stupoare: are lopată şi din fier, şi din plastic. Revin bucuros la omul meu. Ţineam neapărat să-l contrazic, voiam parcă să-i fac un bine. Ceva îmi spunea că îşi pierduse simţul realităţii. Undeva, în spatele utopiilor lui, se afla o decepţie. "Ţi-am spus eu, aici e loc de fiţe, ai dat triplu de cum se vând în Obor". Replica lui, la aflarea preţului, m-a împins iar în ceaţă. Ninsoarea parcă nu mai avea prospeţimea şi lumina de dinainte. Mergeam spre casă cu lopata sub braţ şi parcă bâjbâiam. Logica acelui om mă ameţise cu totul.