O liturghisire cu amplitudine
Luni a fost prăznuit Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, cel care i-a scăpat pe locuitorii Capitalei de molime, de incendii, de năvăliri străine, dar și de viclenii comuniști autohtoni. El și Sfânta Cuvioasă Parascheva au fost umiliți, cu predilecție, de regimul lui Nicolae Ceaușescu.
Biserica „Sfânta Vineri” a fost demolată rapid și brutal în doar 24 de ore (22 iunie 1987), deși nu încurca pe nimeni; oamenii au furat cărămizi din trupul demolat al lăcaşului să le păstreze ca pe odoare sfinte, blestemându-i în gândul lor pe cei care au comis această nelegiuire. Iar Sfântul Dimitrie are o altă poveste...
În octombrie 1989, vestea a căzut ca un fulger peste capetele creștinilor: se interzicea, pentru prima oară în istorie, pelerinajul pe Dealul Mitropoliei (al Patriarhiei, așa cum îl știm azi), cu ocazia prăznuirii Sfântului Dimitrie Basarabov! Ceaușescu dăduse ordin să se mai termine cu obscurantismul în popor, cu închinarea la oase goale, la cadavre expuse public. Dictatorul (ca toți dictatorii) se temea de mulțimi mari de oameni adunate la un loc, mai ales cu scop religios. O simplă scânteie putea declanșa incendiul... Dar nu a fost să fie, deoarece creștinii s-au resemnat și au mutat pelerinajul la Biserica „Sf. Nicolae”- Vlădica, care se află în spatele Dealului Mitropoliei, continuându-și privegherea obișnuită. Dar de ce recurseseră comuniștii la acest gest violent, motivând nu știu ce ședință în sediul Marii Adunări Naționale, azi Palatul Patriarhiei? Pentru a testa dorința de rezistență a oamenilor, fidelitatea față de credință și Biserică. Mai mult, Ceaușescu - în delirul lui megalomanic - dorea să demoleze întreg Dealul Mitropoliei, să mute Patriarhia în altă parte pentru a elibera centrul Bucureștiului de „vestigiile toxice” ale creștinismului românesc. Iar acesta era un prim test prin care putea măsura reacția oamenilor... Însă Ceaușescu și banda lui de răufăcători nu puteau măsura reacția lui Dumnezeu Însuși. Citez din Patriarhul Daniel: „Această umilire a Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou a fost răsplătită, în sensul că peste câteva luni regimul comunist a căzut, iar în clădirea de alături, care a devenit Palatul Patriarhiei, în 27 octombrie 2007, chiar de sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, a fost înființat Centrul de Presă BASILICA al Patriarhiei Române, care prin radio și televiziune transmite de la Catedrala Patriarhală în fiecare zi slujba Sfintei Liturghii și slujba Vecerniei, spre bucuria credincioșilor ortodocși români din țară și din diaspora”.
Dumnezeu nu doarme, nici nu se lasă ofensat - întru sfinții Lui - chiar de toți grobienii ideologici, cu mare potențial criminogen. Nici în trecut și nici astăzi…
Iată cum istoria credinței noastre este ca un pendul cu rază mare de acțiune în timp: favorizează prigoana, apoi o adumbrește când pendulul revine pe mijloc, după care o mișcare zveltă duce talerul în sens opus, spre cele bune. Așa suntem și noi acum, după 45 de ani de teroare, după 35 de ani de libertate, care și-a atins, pare-se, apogeul, urmează cealaltă mișcare de pendul. Pe care însă o putem întârzia prin faptele și rugăciunile noastre. Bunăoară acum, după o trudă ciclopică, am împlinit un vis generațional, acela de a avea o catedrală așa cum nu s-a mai văzut - expresia unei jertfelnicii bine orientate. Această jertfă de beton, mozaic și tămâie, de rugă și îngenunchere, nu poate să nu lase urme în peisajul sufletesc colectiv al românilor, de aceea crește speranța unor zile de pace și îngăduință cerească. Domnul milelor revarsă peste capetele noastre plecate harul Său. Poporul creștin a ridicat cel mai mare și frumos altar de jertfă, un sălaș euharistic pentru o întreagă națiune, un templu de slujire amplă, un cafas neînchipuit de spațios. O școală a amplitudinii liturghisirii la o scară așa cum nu s-a mai văzut în România. Deja am intrat, și pe această cale, în rândul marilor națiuni creștine care și-au onorat numele în istorie, tocmai când aceasta devine indiferentă - dacă nu chiar alergică - la orice idee de edificiu sacru.