„O minte şi un suflet în două corpuri“

Pomenim astăzi în calendarul ortodox doi cuvioşi a căror prietenie legată în timpul vieţii pământeşti continuă în Biserica triumfătoare. Cinstit deopotrivă de Orientul şi Occidentul creştin, Sfântul Cuvios Ioan Casian este cel care îl numeşte, la scurt timp după mutarea la Domnul, pe prietenul său „Sfântul Gherman“. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, luând aminte la viaţa lor aleasă şi la cuvintele scrise de Sfântul Ioan Casian despre prietenul său, a recunoscut, în anul 1992, sfinţenia Cuviosului Gherman, rânduindu-le prăznuirea în ultima zi a lunii februarie.

Majoritatea istoricilor afirmă că Ioan Casian s-a năs­cut în preaj­ma anului 360 în Sciţia Mică, Do­brogea de astăzi, într-o fa­mi­­lie romană. Ghenadie Sco­las­ticul, istoric creştin şi preot în Marsilia secolului al V-lea, îl nu­mără între bărbaţii aleşi şi îi a­tribuie o origine scitică („na­tio­­ne Scytha“). Părinţii săi e­rau romani încreştinaţi probabil de misionarii din cetăţile gre­ceşti de pe ţărmul Mării Ne­gre şi aveau o condiţie materia­lă superioară, fapt ce le-a permis să-i ofere o educaţie aleasă. Nu a scris mărturii autobiogra­fi­ce, iar cele câteva date păs­tra­te despre viaţa sa sunt, în spe­ci­al, de origine apuseană, dato­ri­tă evlaviei de care se bucură în Occident. Originar din Mar­si­lia, reputatul teolog catolic Hen­ri-Irénée Marrou a întreprins, la jumătatea secolului tre­cut, o vizită de documentare în Dobrogea, pledând pentru iden­tificarea teritoriului românesc drept patrie a Sfântului Cu­vios Ioan Casian. Deşi nu es­te una fără tăgadă, Biserica Or­­todoxă Română păstrează a­ceas­tă tradiţie referitoare la ori­ginea celor doi sfinţi, cinstin­du-i drept străromâni.

Consemnând ultima convor­bi­­re, cu un părinte Avraam, Ioan Casian descrie mărturisi­rea făcută împreună cu prie­te­nul său Gherman despre do­rul de locurile natale: „Cu toată ne­liniştea i-am mărturisit acestui Avraam lupta cugetelor noas­tre, care zilnic ne îm­pin­geau cu ardoare sufletească să ne întoarcem în provincia noas­tră şi să ne revedem părinţii. Pri­cina cea mai mare a dorin­ţe­lor noastre era aceea că ne a­du­cem aminte de câtă evlavie şi pie­tate era plină inima pă­rin­ţi­lor noştri. Ştiam că ei nu ne-ar îm­piedica niciodată de la în­făp­tu­irea planurilor noastre şi ne gân­deam mereu că mai mult lor le datorăm înaintarea noas­tră duhovnicească. Ne scuteau de orice griji, ne asigurau toate ale traiului, îndeplinind ei cu bu­curie tot ce ar fi trebuit să fa­cem noi. Pe deasupra, ne hră­neam sufletul cu nădejdea unor bu­curii deşarte, crezând că vom pri­mi cea mai mare roadă din con­vertirea multora, care ar fi ur­mat să fie îndreptaţi pe calea mân­tuirii după exemplul şi în­dem­nurile noastre. În afară de a­ceasta, ne apărea în faţa o­chi­lor tabloul cu aşezarea locu­ri­lor, în care se găseau averea moş­­tenită de la strămoşi şi fru­mu­­seţea regiunilor, cu întinderi, singurătăţi şi păduri care pu­teau nu numai să-l încânte pe un monah, dar chiar să-i dă­ru­iască cele mai bune mijloace de viaţă“. Fie că vorbesc despre Sci­ţia natală, despre Betleemul un­de au primit îngerescul chip sau despre pustia egipteană un­de s-au desăvârşit, tabloul es­te unul mirific.

Adolescent fiind, Ioan Ca­si­an a plecat la Locurile Sfinte din Palestina împreună cu o so­ră şi cu bunul său prieten Gher­man. Toţi trei au depus vo­turile monahale la Betleem. Do­rinţa de desăvârşire du­hov­ni­cească prin împărtăşirea de ex­perienţa bătrânilor îm­bu­nă­tă­ţiţi i-a mânat pe cei doi către pus­tia Egiptului, unde au u­ce­ni­cit mai bine de şapte ani. Dis­cu­ţiile purtate în deşert cu mo­na­hii s-au concretizat în două din­tre operele capitale ale Sfân­tului Ioan Casian: „De Co­e­­nobiorum Institutis“ („Aşe­ză­min­tele mănăstireşti“) şi „Co­lla­­tiones Patrum“ („Convorbiri du­hovniceşti“).

Ucenici şi apologeţi ai Sfântului Ioan Gură de Aur

Din Egipt au călătorit îm­pre­ună către Constantinopol, un­de au devenit ucenici a­pro­piaţi ai Sfântului Ioan Gură de Aur, care i-a hirotonit: pe Gher­man preot, iar pe Ioan Casian dia­con. Vorbitor nativ de limbă la­tină, Ioan Casian s-a îndreptat împreună cu Gherman că­tre Roma pentru a-l apăra, în fa­ţa papei Inocenţiu I, pe ierar­hul depus pentru a doua oară din scaunul constantinopolitan. Întrucât s-a întors de acolo pre­ot, se pare că în Cetatea E­ter­nă a primit hirotonia. După a­nul 415 îl regăsim pe Ioan Ca­si­an în cetatea Massilia (Mar­si­lia modernă), unde fondase do­uă mănăstiri: una de călugări, dea­supra mormântului Sfân­tu­lui Mucenic Victor, şi una de mai­ci. Ultima parte a vieţii şi-a pe­trecut-o în Marsilia, unde se bu­cură de un cult de venerare de­osebit, deoarece a contribuit la organizarea monahismului a­­pusean. Sfântul Grigorie Dia­lo­­gul (540-604), Episcopul Ro­mei, îi recunoaşte sfinţenia, iar Ur­ban al V-lea, papă al Romei în­tre 1362 şi 1370, a dispus să se graveze, deasupra raclei de ar­gint în care i se păstra cinstitul cap, cuvintele „Sfântul Ca­si­an“. Occidentul creştin îl prăz­nuieşte la 23 iulie, în timp ce­ Biserica Ortodoxă îl săr­bă­to­reşte la 29 februarie, în anii bi­secţi, devansându-i cu o zi săr­bătoarea în ceilalţi ani.

Sfântul Ioan Casian recu­noaş­te sfinţenia prietenului Gher­man în scrierile sale: „M-am dus în pustia sketică, unde e­rau cei mai încercaţi Pă­rinţi din­tre monahi, împreună cu Sfân­tul Gherman, cu care mă îm­prietenisem încă de pe când e­ram copil de şcoală, apoi în oas­te, precum şi în viaţa că­lu­gă­rească“ (Filocalia, vol. I, ed. 2008, pp. 155-156). În Convor­biri, la începutul dialogului pur­tat cu avva Iosif despre pri­e­­te­nie, descrie relaţia sa cu Gher­man: „Când a văzut că noi do­rim să-i cunoaştem învăţă­tu­ri­le, întrebându-ne mai întâi da­că eram fraţi buni şi auzind de la noi că nu suntem fraţi de sân­ge, ci suntem legaţi prin fră­ţie duhovnicească şi că de la în­ceputul renunţării noastre la ce­le lumeşti suntem întotdea­u­na împreună, atât în călătorii­le pe care ni le-a impus la a­mân­doi oastea duhovnicească în care am intrat, cât şi în oste­ne­lile vieţii de mănăstire, şi-a în­ceput expunerea sa…“ (PSB, vol. 57, ed. 1990, p. 576).

„Chip de virtute şi desăvârşire creştină“

Luând aminte la mărturiile lui Ioan Casian, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 20 iunie 1992, a statornicit ca monahul Gher­man din Dobrogea să fie nu­mă­­rat în rândul sfinţilor cuvioşi. To­mosul de canonizare, sem­nat de vrednicul de po­me­nire Pa­tri­arh Teoctist îm­preu­nă cu ierar­hii Sfântului Sinod al Bisericii Or­todoxe Române, con­sfinţeşte ca „până la sfâr­şi­tul veacurilor, Cu­viosul Gher­man, preotul şi că­lugărul din Do­brogea (Dacia Pon­tică), să fie pomenit alături de bărbaţii cei cuvioşi şi măr­tu­ri­sitori de Hris­tos, cinstindu-se cu slujbe şi pomeniri după rân­du­­ială“. Prăz­nuirea sa urma să ai­bă loc în fiecare an, în ultima zi a lunii februarie, împreună cu pri­e­­tenul său, Sfântul Cu­vi­os Ioan Casian. Cel care a propus ca­nonizarea şi alcătuitorul Si­na­xarului Sfântului Cuvios Gher­­man din Dobrogea, „chip de virtute şi desăvârşire creş­t­i­nă“, a fost Mitropolitul Antonie Plă­­mădeală al Ardealului. A­ces­ta susţinuse, la 31 august 1989, o comunicare la cel de-al VI-lea Congres Internaţional de Studii Sud-Est Europene la So­fia, în Bulgaria, cu titlul „Gher­­man din Dacia Pontică. Un străromân ignorat“, catalo­gân­d-o drept „mai mult decât o ip­o­teză“. Pentru el, „Gherman e dobrogean. E al nostru. Ca şi Ioan Casian“. În acest studiu, de­­montează şi ipoteza conform că­­reia Sfântul Ioan Casian ar fi o­ri­ginar din Provence (sudul Ga­liei). Şi îl numeşte „Socra­te­le“ celor 24 de cărţi din „Colla­tio­nes“, opera lui Ioan Casian scri­să sub formă de dialoguri: „La începutul cărţii Colla­tio­nes, Ioan Casian îi face o scur­tă pre­zentare lui Gherman, nu­­min­­du-l şi el Sanctus abbas Ger­­manus, Sfântul Părinte Gher­­man. Apoi vorbeşte despre a­mândoi: «A­mân­­doi inse­pa­rabili din vremea pri­melor lup­te în armata du­hov­ni­ceas­că, am vie­ţuit îm­pre­ună atât prin­tre ce­nobiţi, cât şi în de­şert; şi fie­ca­re, pentru a ne a­ră­ta prietenia strânsă u­nul fa­ţă de altul, şi scopul comun, a­veam obiceiul să zicem că nu eram decât o min­te şi un suflet în două corpuri»“.

La sărbătoarea Sfintei Cu­vi­oa­se Parascheva de la Iaşi din a­nul 2002, cu binecuvân­ta­rea Prea­fericitului Părinte Pa­tri­arh Daniel, la acea vre­me Mi­tro­polit al Moldovei şi Bu­­co­vi­nei, o delegaţie a Bi­se­ri­cii Ro­ma­no-Catolice condusă de car­di­­nalul Bernard Pana­fieu, Ar­hi­episcop de Marsilia, a adus în ţa­ra noastră moaş­te­le Sfân­tu­lui Cuvios Ioan Ca­si­an, dăru­ind o părticică pentru Ca­te­dra­la Mitropolitană. Pe­le­rinajul sfân­tului a conti­nuat, în zilele de 17 şi 18 oc­tom­­brie 2002, la Ga­laţi, unde Ar­hiepiscopul Ber­nard a dă­ruit o părticică din cinstitele moaş­te ale Cu­vi­o­su­lui Ioan Ca­sian spre a fi ve­ne­­rate de pli­roma Eparhiei Du­nă­rii de Jos.