O misiune şi o generaţie de misionari

Confratele Cornel Udrea m-a poftit să însemn cu slovele mele un moment jubiliar al Radioului Cluj, în care şi-a făcut şi el veacul. Răspund de îndată, pentru că duhul acestui topos al eterului din urbea de la poalele Feleacului are locul său de neclintit în sufletul meu. Deşi departe unii de alţii, despărţiţi de munţi, radiofoniştii clujeni şi ieşeni au fost întotdeauna ca fraţii. Aceste posturi de radio se consacraseră prin lucrarea lor ca părţi respectate ale intelighenţiei celor două cetăţi româneşti, care formează, alături de Bucureşti, crăiasca constelaţie a lumii umanioarelor naţionale. Radio Cluj şi Radio Iaşi erau, nu-i, Doamne fereşte!, la mijloc nici un fel de lipsă de modestie, catargele cele mai înalte ale corabiei radioului regional din România vremilor respective. Aveau amândouă o misiune pe care, chiar dacă nu le fusese trasată oficial, şi-o asumaseră prin cei mai mulţi dintre „corăbierii“ urcaţi pe punte, acea de a ţine aprinsă flacăra simţirii şi trăirii româneşti şi de a duce lumina logosului şi în afara fruntariilor noastre, acolo unde, precum în Basarabia şi Bucovina, românii înstrăinaţi de o istorie maşteră sufereau de dorul grăirii în limba maternă. Această nobilă şi sacră îndatorire intrase într-o oarecare măsură în drepturile sale după ruptura produsă în 1964 în raporturile României cu Moscova, care nu credea deloc în lacrimile suferinţelor celor smulşi de la sânul patriei. Întâmplarea fericită a făcut ca tocmai atunci porţile celor două studiouri teritoriale de la Cluj şi Iaşi să fie deschise pentru o nouă generaţie. Aceasta, formată pe băncile prestigioaselor universităţi ale locului, s-a arătat capabilă să arunce peste bord lestul poncifelor epocii staliniste şi post-staliniste. Discursul radiofonic a fost astfel readus, pe cât a fost cu putinţă într-un regim totalitar, într-o matcă a firescului. Aceşti mesageri noi, între care i-aş aminti pe Horia Bădescu, Mihai Dragolea, Constantin Dumitrescu, Radu Săplăcan, Cornel Udrea la Cluj, Ana Mâşlea, Constantin Paiu, Nicolae Turtureanu la Iaşi, s-au alăturat unor înaintaşi ca Vasile Rebreanu, Miron Scorobete, Mircea Radu Iacoban, Corneliu Sturzu, Corneliu Ştefanache. Prin demersul lor jurnalistic, cultura şi-a aflat locul natural în grila celor două posturi de radio, marii intelectuali din aceste centre de iradiere spirituală au dialogat cu publicul larg, lipsit, atâta amar de vreme după instaurarea comunismului, de adevăratele valori şi modele.

Această generaţie a împlinit cu elanul ce-i însufleţise cândva pe paşoptişti misiunea ei istorică. Navigând cu iscusinţă printre pragurile viclene ale timpului, radiofoniştii de la Cluj şi Iaşi au izbutit adeseori să ajungă la inimile ascultătorilor la fel cum s-a petrecut şi în cazul altor confraţi din celelalte studiouri de radio. S-a întâmplat asta pentru că de la microfon s-a vorbit pe limba celor nu puţini aflaţi în faţa aparatelor de radio şi s-a intrat în rezonanţă cu multe din aspiraţiile curate ale auditoriului. Purtarea unei asemenea dulci poveri nu ar fi fost cu putinţă fără un climat al frăţietăţii celor de un neam şi o trăire, ca să parafrazăm zicerea lui Alecsandri din „Hora Unirii“. În felul acesta, vrăjmaşii au fost împiedicaţi să-şi facă jocul perfid şi să imprime tonul potrivnic. Exista, predominând, o ambianţă de prietenie şi colegialitate tonică şi ţin minte că de fiecare dată când poposeam la Cluj, la confraţii mei, mă întorceam acasă cu energii sporite şi cu credinţa că misiunea noastră poate fi rostuită. Mă stăpânea sentimentul că sunt mai în putere să săvârşesc ceea ce credeam că-i menirea mea în postura ce o aveam atunci în conducerea Radioului Iaşi, să creez un climat respirabil şi să veghez ca valorile spirituale româneşti să aibă la Iaşi, ca şi la Cluj, mediul prielnic de manifestare radiofonică. Asta cu atât mai mult, cu cât din 1968 Radio Iaşi fusese înzestrat cu un emiţător de mare putere, a cărui antenă era îndreptată către românii din teritoriile răsăritene înrobite.

Din păcate, misiunea acestei generaţii, care a conferit un indiscutabil prestigiu instituţiei Radioului regional, a fost brutal sugrumată de regimul întors mai ales după 1981 cu faţa spre stalinismul postbelic. N-a mai tolerat ieşirea din canoanele propagandei şi printr-un act samavolnic, ce n-a luat măcar forma unui ucaz, rezumându-se doar la un ordin verbal al locatarei Cabinetului 2, Elena Ceauşescu, a desfiinţat în ziua de 12 ianuarie 1985 toate cele cinci studiouri teritoriale ale Radioteleviziunii Române. Însă acel spirit misionar a reînviat viguros în ziua de 22 decembrie 1989, când toată suflarea radiofonică din Cluj, Craiova, Iaşi, Târgu Mureş, Timişoara s-a regăsit glăsuind liber şi aşezând temeliile unor instituţii de presă cu o croială democratică. Acel duh sublim de atunci a reprezentat poate încununarea lucrării misionare începute într-un regim ostil, dar făptuită cu onestitate profesională. Am impresia, poate greşesc, că urmaşii generaţiei au pierdut ceva din mireasma de libertate şi entuziasm din ceasul astral. Trag nădejde că nu e ceva iremediabil.