O punte între pământ şi cer

Există nenumărate motive pentru care oamenii se adună laolaltă şi formează grupuri, asociaţii sau alte forme comunitare. Fie că manifestă afinităţi pentru lucruri similare, fie că îşi apără interese comune, faptul de a iniţia, menţine şi cultiva o comunitate este un dat specific firii umane raţionale.

În cei peste două mii de ani de existenţă, Biserica - Trup al lui Hristos - s-a dovedit a fi unul dintre organismele sociale pe cât de aprig încercate de istorie, pe atât de neclintite şi de trainice. Unul dintre cei mai cunoscuţi teologi ai secolului trecut, părintele Dumitru Stăniloae, găseşte într-un pasaj din celebra sa „Teologie Dogmatică“ o motivaţie a acestei trăinicii nemaiîntâlnite a corpului eclezial: permanenta iradiere harică ce izvorăşte din Sfânta Treime, rodeşte în oameni şi revine în chip euharistic pentru a fi din nou oferită oamenilor, până în veşnicie. Hristos este puntea între pământ şi cer şi noi ne putem încadra din această viaţă în interiorul acestei punţi, mişcându-ne pe ea, odată cu mişcarea ei, înaintând ferm şi stabil în acest interior, nepărăsindu-ne pe noi şi nepărăsind puntea. Există astfel o continuitate între viaţa noastră pământească şi cea cerească. Dacă ne menţinem stabil pe linia aspiraţiilor ei autentice, ajungem la stabilitatea supremă a ei, care este în Dumnezeu sau în cer. „Nu ni se va deschide poarta împărăţiei cerurilor dacă n-am bătut la poarta virtuţilor (a fermităţii noastre în bine, n.n.) prin fapte“, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Nu vom ajunge deplin la asemănarea cu Hristos, prin întipărirea Lui în noi, dacă nu ne-am străduit în această direcţie în cursul vieţii pământeşti. „Aşa se pregăteşte cu adevărat tot cel care vrea să se pregătească, ca să primim prin virtuţi, ca prin nişte culori dumnezeieşti, asemănarea exactă cu Dumnezeu. Aşa cheamă pe Dumnezeu cum se cuvine cel care nu ignoră cum trebuie chemat Dumnezeu... Iar chemarea este autentica asemănare cu Dumnezeu prin virtuţi. Sau pregătirea este strălucirea care le vine celor vrednici prin virtuţi... Aşa vom putea să avem pentru totdeauna hainele albe, precum s-a scris“ (Apoc. 3, 4, 5, 18). Îngerii ne cunosc aceste haine albe, iradieri ale purităţii noastre, şi ne primesc în comuniunea lor, căci şi ei au aceste haine albe, adică şi din ei iradiază sinceritatea comuniunii ca şi din noi. Dar nu numai îngerii buni primesc un rol la definitivarea sorţii unui suflet, ci şi toţi sfinţii, în frunte cu Maica Domnului, ca şi Biserica de pe pământ. Soarta eternă a unui suflet de om stă la inima oricărei fiinţe create îmbunătăţite. Maica Domnului, mucenicii, sfinţii sunt chemaţi în cântările înmormântării să se roage lui Hristos ca să Se milostivească spre cel decedat şi să-l izbăvească de muncile sau de chinurile veşnice. Întreaga Biserică se uneşte în rugăciune în jurul unui suflet de om E o puternică credinţă că Hristos, Care S-a făcut om din milă pentru toţi oamenii, ca pe toţi să-i mântuiască (I Tim. 2, 4), ca pe toţi să-i unească şi să-i împace întru Sine, în inima Sa cea atotiubitoare (Col. 1, 20; Ef. 1, 10), adică toţi să revină la iubirea întreolaltă, la care ne-a îndemnat (In. 15, 12), are bucurie şi ţine seama de această manifestare de dragoste a tuturor pentru sufletul aflat în preajma eventualei veşnice pierzanii. Biserica de pe pământ se roagă cu lacrimi lui Hristos şi cere lumii îngereşti şi Bisericii celor din cer să se asocieze cu ea într-o imensă sau cosmică rugăciune către Hristos, ca să aşeze sufletul celui adormit în ceata drepţilor. Toţi cei vii, strânşi lângă trupul celui adormit, se gândesc cu înţelegere la slăbiciunile lui şi cu o totală pornire spre iertare, căci se gândesc şi la slăbiciunile lor, şi cer iertare lui Hristos pentru ele, ca să fie iertaţi şi ei. Nu plânsul că au pierdut o rudenie, un cunoscut, un om de ajutor şi de valoare stăpâneşte în mod principal pe cei adunaţi la această ocazie, adică nu gândul la trecut, sau la greutăţile cu care rămân ei, ci rugăciunea cu lacrimi pentru iertarea lui, pentru neosândirea lui la muncile veşnice. Cel decedat continuă să fie, iar soarta lui viitoare îi preocupă în mod principal, ea e la inima lor, mai mult decât regretul pentru cel care a fost. Slujba înmormântării este o manifestare de dragoste a tuturor pentru cel adormit, de împăcare cu el, de rugăciune a tuturor pentru veşnica lui viaţă întru fericire. Toţi doresc fericirea veşnică a celui decedat, fără nici o umbră de invidie, văzându-l în starea de supremă neputinţă şi aşteptare la mila lui Dumnezeu şi la rugăciunile semenilor săi. Este o ocazie de izbucnire a tot ceea ce este bun în străfundul fiinţelor omeneşti. „Veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă.“ Fiul lui Dumnezeu, pe Care mila pentru oameni L-a mânat să Se facă om, Îşi vede mila Sa rodită în mila tuturor pentru fraţii lor. Biserica crede cu putere că această milă şi rugăciune a tuturor, rodită din mila Fiului lui Dumnezeu devenit om pentru noi şi din încrederea în mila Lui, nu se poate să nu se resimtă în judecata lui Hristos. Întreaga Biserică de pe pământ - căci preotul având lângă el comunitatea bisericească reprezintă toată Biserica cu care e în comuniune - şi cea din cer sunt unite în rugăciune în jurul unui suflet de om. Se arată aici valoarea nepreţuită a unui om, dar şi importanţa comuniunii Bisericii. Fiecare slujbă de înmormântare e un prilej de întărire a unităţii Bisericii în iubire. Sobornicitatea Bisericii este o manifestare de mare importanţă pentru soarta eternă a fiecărui suflet. Şi cum, în Biserica ce se roagă, Duhul însuşi Se roagă, sau în solidaritatea de corp a Bisericii e Hristos Însuşi, se poate spune că Hristos Însuşi mişcă prin Duhul Său cel Sfânt Biserica să se unească în rugăciune, iarăşi şi iarăşi, pentru fiecare suflet al unui credincios adormit, pentru că voieşte să-l ierte şi să-l mântuiască dacă el însuşi a avut credinţa în putinţa lui Hristos de a-l mântui şi dacă vede în rugăciunea multora pentru el că nu a fost cu totul neroditor în viaţa lor. Sânul lui Avraam - unirea tuturor în iubirea lui Hristos Interesul sfinţilor şi al îngerilor pentru mântuirea fiecărui suflet care s-a străduit să vieţuiască după voia lui Hristos sau a manifestat la sfârşitul vieţii, prin pocăinţă, un dor după comuniunea cu toţi în Hristos, trebuie să aibă ca resort şi plusul de bucurie pe care acest nou suflet îl aduce în comuniunea universală. Sânul lui Avraam, corturile drepţilor, aflate sub aceeaşi lumină a lui Hristos, încălzite de aceeaşi dragoste a Lui, indică unirea tuturor în iubirea lui Hristos. Cine iubeşte pe Hristos nu-L mai trăieşte ca obiect, ci ca pe un alt subiect, ca pe subiectul din care iradiază iubirea nesfârşită, izvorul oricărei iubiri. Dar a trăi pe altul ca subiect înseamnă a-l trăi în tine însuţi, ca subiect în subiectul tău, mişcând subiectul tău. În sensul acesta spune Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2, 20). Dar aceasta se întâmplă în orice iubire. Toţi cei pe care-i iubesc sunt subiecte în mine, fără să se confunde între ei şi fără ca să mă confund eu însumi în ei. Însă, între toţi pe care-i trăiesc ca subiecte în mine, subiectul central, conducător, izvorâtor de voinţa nesfârşită de comuniune este Hristos. El, cu marea Lui iubire faţă de mine, mă face să-i trăiesc pe toţi ca subiecte în mine, căci El îi trăieşte ca subiecte în El Însuşi. Prin intensitatea culminantă a prezenţei lui Hristos în mine, pot trăi şi prezenţa tuturor celorlalţi în mine ca subiecte. Iar trăind pe altul, în care Hristos este simţit prin credinţă, ca subiect, cu toată intensitatea, îl pot trăi prin acela şi eu pe Hristos, în mine, ca subiect. Însă, cel care face pe Hristos subiect în mine sau mă deschide pe mine ca subiect lui Hristos, şi-i uneşte pe toţi cu Hristos în mine, este Duhul Sfânt. Raiul înseamnă prezenţa tuturor în Dumnezeu De această interioritate reciprocă a mea şi a lui Hristos, şi a tuturor în Hristos, realizată prin iubire, vorbeşte pe larg Sfântul Maxim Mărturisitorul în scrierile sale. „Iubirea - zice el - egalizând şi nivelând deosebirea în voinţă, ba înaintând chiar la o lăudată egalitate, face voinţa altuia atât de mult voinţa sa şi o preferă voinţei sale, pe cât de mult îl respingea înainte şi era dispus să se prefere pe sine... Şi, adunând într-o simplitate şi identitate pe toţi, nu mai e nici unul în nici un fel despărţit de ceea ce este comun, ci fiecare a devenit unul cu fiecare şi toţi cu toţi şi, mai bine zis, cu Dumnezeu, decât întreolaltă“. Această iubire care face pe toţi ca unul şi în care culminează virtuţile, nu e posibilă decât dacă e Dumnezeu în ea ca subiect principal şi izvorâtor. „Ea este poarta prin care intrând cineva ajunge în Sfintele Sfinţilor şi se face vrednic văzător al frumuseţii Sfintei şi împărăteştii Treimi.“ Căci numai iubirea care uneşte pe iubitori cu cei iubiţi vede în cei din urmă adâncimile nesfârşite înrădăcinate în iubirea Sfintei Treimi. Avraam l-a primit pe om ca pe Dumnezeu, fiind ridicat la Dumnezeu pentru faptul că „a părăsit particularitatea celor împărţiţi, nemaisocotind pe alt om altul decât pe sine, ci cunoscând pe unul ca toţi şi pe toţi ca unul“. El vede pe altul în acelaşi timp una cu sine şi deosebit de sine şi în aceasta vede Persoanele Sfintei Treimi unite şi, în acelaşi timp, deosebite. El nu se mai poate cunoaşte pe sine în izolare, ci numai în comuniune. Iar această cunoaştere este viaţa. Iadul înseamnă singurătate de gheaţă, de aceea el e extrema împuţinare de viaţă. Raiul înseamnă, dimpotrivă, prezenţa intimă a tuturor în fiecare, prezenţa intimă a tuturor în Dumnezeu, Cel infinit în viaţă şi în iubire. (Texte selectate din pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul 3, EIBMBOR, 1997)