O rază de speranţă pentru românii timoceni

Recent, în contextul negocierilor privind aderarea Serbiei la Uniunea Europeană, a fost readusă în atenţia opiniei publice situaţia unei minorităţi despre care mare parte dintre noi cunoaştem foarte puţine lucruri. Este vorba de minoritatea românească din sudul Dunării, care trăieşte o adevărată criză identitară, din cauza lipsei izvoarelor documentare privind originea ei şi a încercărilor istoricilor din ţările în care se află de a mistifica istoria în beneficiul unor interese naţionale rău-înţelese. Românii din răsăritul Serbiei numără, după aprecierile liderilor comunităţilor româneşti locale, aproximativ 400.000 - 500.000 de suflete şi trăiesc în peste 250 de localităţi. Aceştia sunt urmaşii străromânilor sau daco-romanilor din primele veacuri ale erei creştine care au locuit în această parte a Europei, peste care au venit valurile migratoare, în special slavii, în secolul al VII-lea. Cu toate vitregiile vremurilor, stăpâniri străine succesive şi lupte de emancipare naţionale, populaţia românească sud-dunăreană şi-a păstrat tradiţiile, credinţa şi sentimentul de apartenenţă la un neam care se întindea odinioară din Istria până dincolo de Tisa şi din Munţii Albaniei până dincolo de Nistru.

Totuşi, unii români din Serbia nu beneficiază de drepturi fundamentale, cum ar fi învăţământul în limba maternă sau libertatea religioasă, orice încercare de manifestare a identităţii naţionale lovindu­se de măsuri abuzive descurajatoare ale autorităţilor administrative locale şi centrale. Mai mult, pentru a descuraja revirimentul identitar al minorităţii române din Valea Timocului, autorităţile sârbe au promovat anumite teorii pseudoştiinţifice care acreditează existenţa unei etnii distincte: vlahii. Potrivit acestor teorii, românii timoceni ar fi de fapt slavi care vorbesc o limbă (bineînţeles vlahă) cu lexic parţial de origine latină. Sunt chiar şi încercări de creare a unui dicţionar româno-vlah, pentru a sublinia deosebirea dintre cele două limbi. Din punctul de vedere al libertăţii religioase, situaţia este extrem de grea: românii ortodocşi din Valea Timocului nu beneficiază de slujbe în limba română din partea Bisericii Ortodoxe Sârbe. Preoţii români, din cadrul Episcopiei Daciei Felix, parte a Bisericii Ortodoxe Române, nu au dreptul să oficieze servicii religioase în lăcaşurile de cult sârbe, o asemenea îndrăzneală soldându-se cu reclamaţii, procese, anchete (deşi bisericile respective au fost edificate cu efortul material al comunităţii româneşti). Încercarea de a edifica lăcaşuri de cult proprii se loveşte ca de un zid de refuzul sistematic al autorităţilor locale de a elibera autorizaţii de construcţie. Românii timoceni au dezvoltat o viaţă religioasă underground/subterană, în sensul că au construit biserici în formă de case (pentru astfel de imobile se eliberează autorizaţii!), au ridicat troiţe şi bisericuţe fără autorizaţie (riscând amenzi şi demolarea) şi, din păcate, unii dintre ei au renunţat să mai participe la slujbe în biserică, mutând sacrul în însăşi casa lor. Şi astfel, au supravieţuit ca neam, limbă, biserică şi cultură atâtea sute de ani. Dar suntem în 2012, în Europa! Suntem în epoca unităţii în diversitate şi a drepturilor omului. România oferă cele mai generoase facilităţi destinate prezervării identităţii culturale, lingvistice şi religioase a minorităţilor etnice. Sârbii din ţara noastră pot înscrie copiii la grădiniţe, şcoli, licee în limba maternă, au structură bisericească proprie, pendinte de Biserica Ortodoxă Sârbă, cu lăcaşuri de cult în care pot să beneficieze de servicii religioase în limba lor. Sârbii din România au dreptul la un reprezentant în Parlament şi la fonduri de la bugetul de stat pentru proiecte ce au ca obiect prezervarea identităţii lor naţionale. Credem deci că a venit momentul şi pentru Serbia să acorde măcar o parte dintre aceste drepturi românilor - cetăţeni sârbi - din Valea Timocului, făcând astfel dovada progreselor sale democratice, dar şi a prieteniei vechi dintre cele două popoare.