O recenzie neterminată: „2012“ sau „Apocalipsa la tele-comandă“

Pentru că singura certitudine general recunoscută în viaţă este moartea şi pentru că cea mai mare incertitudine este clipa sosirii ei, ne-am obişnuit deja cu ispita omului (fără izbândă), de a rezolva definitiv şi pe una şi pe cealaltă, sporindu-şi vertiginos iluzia că e pe cale să se declare singurul zeu al creaţiei. Pericolul nu stă atât în faptul însuşi al eforturilor umane concentrate în această direcţie, cât mai ales în obişnuinţa noastră cu ele şi lipsa de reacţie care denotă un straniu fenomen de adaptabilitate la idee şi, implicit, un soi de alienare a conştiinţei (sănătoase), cunoscut fiind faptul că orice specie dispare atunci când începe să se adapteze - ca să-l cităm pe Emil Racoviţă.

Principalele redute rămase încă necucerite, în joaca omului de-a dumnezeu, sunt: taina naşterii şi taina sfârşitului vieţii. Când acestea vor fi cucerite, nimic nu-l va mai împiedica pe om să declare public "eu sunt dumnezeu", având drep sprijin "tonele" de informaţii şi experimente care, pe baza logicii umane şi a cercetărilor de laborator, vor "dovedi" că "nu este Dumnezeu!", concluzie finală - deşi deloc nouă (Psalmul 13, 1) - a unei vieţi trăite egoist-autonom. Între modalităţile tehnico-genetico-filosofice de control mundan, cu trimitere directă la sfârşitul istoric al creaţiei, se numără şi cea mai recentă producţie hollywoodiană, care rezumă toată taina sfârşitului chipului actual al lumii la o singură cifră, intitulându-se sugestiv: 2012. Din capul locului, echipa de producători cu toată industria ei cineatică vrea să ne anunţe, clar şi fără dubii, că toată nebuloasa şi incertitudinea Apocalipsei, care-a terorizat omenirea cel puţin douăzeci de secole, a fost elucidată şi suntem invitaţi să-i aşteptăm deznodământul peste numai doi ani, în 2012, după indicaţiile şi potrivit planului prezentat de ei în film. Nu este prima şi nici singura încercare cinematografică de acest fel (poate chiar nici cea mai reuşită, efectele produse trădând un buget subţire acordat realizării lui), şi în fond, de denigrare a creştinismului - confirmarea eclatantă a acestei devieri a venit prin succesul fulminant al romanului ecranizat Codul lui Da Vinci a lui Dan Brown (publicat în 2003 şi ecranizat în 2006) la care se adaugă apetitul pentru varianta gnostică a creştinismului care a primit impuls mediatic important prin publicarea pe 6 aprilie 2006 (de Paşte) de către National Geographic a manuscrisului Evanghelia lui Iuda, care a primit la nivel global dezbateri şi publicaţii în jurul temei "adevăratului" Iisus şi a "adevăratelor" scripturi creştine - explicaţia popularităţii lor fiind dată desigur de exploatarea de către autori a principalelor teme de pe agenda contemporaneităţii, dar şi de pretenţiile de a emite verdicte ştiinţifice enorme care urmăresc să deconstruiscă credibilitatea creştinismul tradiţional, acuzat de pervertire deliberată asupra "adevăratului" Iisus, a identităţii şi mesajului său. Însă, dincolo de mediocriotatea mesajului, mai alarmantă este, în cazul filmului 2012, reacţia panicoasă ce a reuşit să o producă, cel puţin în rândul tinerilor, din cauza iminenţei evenimentului apocaliptic şi a siguranţei informaţiilor cu privire la el (mai ales în documentarele realizate paralel la acest film). Noutatea mesajului este simplă şi directă: omul a obţinut permisiunea să cunoască cu certitudine data exactă (21 decembrie 2012) a sfârşitului lumii şi tot lui i s-a dat puterea să găsească cea mai modernă soluţie pentru rezolvarea crizei şi pentru perpetuarea speciilor creaţiei. După autori, dezastrul apocaliptic este inevitabil, iar de catastofele lui nu pot scăpa decât numai "magnaţii lumii" şi rasa pură a "celor aleşi" să conducă destinele continentelor, precum şi cei "luminaţi", cercetătorii prin experiment ai zonelor "spirituale" epuizate de taină. Concluziv, asistăm la o reiterare în haină superdigitalizată a temei "eroului" produs de Renaştere, a "rasei pure" propagate de sistemele rasist-comuniste şi a "supermanului" - salvator al planetei - incurajat şi susţinut artificial de cinemateca americană, si nu numai. Nu este deloc lipsit de importanţă faptul că filmul suferă de mari lacune teologice, nu numai în ceea ce priveşte mesajul, ci chiar si de cele mai elementare date indicate în opera Sfântului Ioan evanghelistul; reţinându-se obsedant numai tema dezastrului istoriei, bineînţeles citit în cheie exclusiv laică. Dar este de explicat demersul realizatorilor, dacă ţinem cont de mesajul ce vor să-l inoculeze: controlul total asupra conştiinţelor umane. În erminie teologică, Apocalipsa este o descoperire dumnezeiască cu privire la taina istoriei, în lupta cu păcatul, după ce a fost în chip desăvârşit asumată şi transfigurată de Mântuitorul Hristos. Sub nici un chip, nu găsim în această profetică lucrare informaţii care să ne conducă spre concluzia că Sfântului Ioan i s-au descoperit toate datele ce privesc exculsiv sfârşitul lumii, câtă vreme autorul însuşi încadrează mesajul primit de la Dumnezeu într-un prezent continu: "Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie după acestea" (Apocalipsa 1, 19). Forma în care Sfântul Ioan redă mesajul dumnezeiesc are toate elementele necesare unui război cosmic în care sunt implicate făpturile create - văzute şi nevăzute -, toate îndreptându-se către om şi destinul său. Însă timpul declanşării şi al derulării acestei lupte nu este fixat pe o dată anume a fusului orar uman, ci el vizează soarta întregii istorii de după înălţarea Mântuitorului şi până la momentul înnoirii lumii (Matei 19, 28) când veacul acesta va fi înghiţit de viaţă. Este vorba de războiul "pe viaţă şi pe moarte" dat împotriva omului de duhurile răutăţii dezlănţuite, pe motiv că omului i-a fost adus, prin Hristos, o satre de har atât de înaltă. Faptul că moartea şi iadul au fost nimicite de Învierea Mântuitorului, prin momeala trupului hristic, a înrăit atât de mult pe cei potrivnici încât se vor porni cu toate forţele împotriva omului pentru ca prin el să se răzbune pe Dumnezeu, urmărind să dovedească Atotputernicului că S-a înşelat preţuind, crezând şi iubind pe om atăt de mult; intenţionând să-şi susţină demersul prin stârpirea oricărui cuget bun ce se va ridica în inima omului. Cu toate acestea, se desprind din mesajul dumnezeiesc dat Sfântului Ioan strălucirile dătătoare de nădejde ale bunătăţii şi puterii nemăsurate ale Mielului înjunghiat (Apocalipsa 14, 1) care, El Însuşi va lupta în om, biruind, prin iubirea Lui, suprema manifestare a celui rău. Drept urmare, imaginile folosite pentru descrierea luptei, de care vorbeşte apostolul iubit, sunt împrumutate din elementele de război folosite şi cunoscute la vremea sa, însă, conţinutul luptei este unul eminamente duhovnicesc, privind dimensiunile adânci ale firii create şi conştiente. Contrar mesajului teologic - care aşază momentul "înnoirii lumii" numai în gândul şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 1, 6-7), iar deşluşirea tainei istoriei o regăsim numai în taina Mielului dumnezeiesc -, genul de film apocaliptic avansat pe piaţă - grevat pe fondul unei disperări în faţa morţii, semn al necredinţei, de care suferă populaţia contemporană - vine să inoculeze în sufletele tremurânde şi înfricoşate de moarte ideea necesităţii dependenţei totale de "sistem": declarat singurul în măsură să descifreze corect şi să interpreteze just destinul omului în lume. Sistemul avansat este unul de tip nivelator şi are pretenţia că poate ţine locul lui Dumnezeu în lume - pe Acesta declarându-L fie absent, fie prea retras în supracerul Său necunoscut. Drept urmare, de sistemul propus de omul declarat dumnezeu depinde cine trăieşte şi cine nu, unde, când şi cum să-şi organizeze omul viaţa, iar dacă sistemul constată şi declară, la comandă - eventual prin televizor: tele-comadă - că lumea se va sfârşi, toţi ceilalţi vor trebui să ia act şi să se alinieze întocmai dispoziţiilor primite, urmând harta şi programul parafat de sistem. Asistăm astfel la efortul disperat al omului fără Dumnezeu de a arăta că el deţine puterea vieţii şi a morţii, ale căror detalii sigure le poate da printr-o singură apăsare pe butonul telecomenzii. Acestora le alăturăm - fără să le opunem - viaţa în Duhul Sfânt trăită în spontaneitatea şi noutatea fiecărei clipe, gustată prin simplitatea şi nevinovăţia cugetului, în cel mai firesc şi natural mod, fără artificii şi dincolo de ecran - nu pentru că urâm televizorul, ci pentru că nu ne lăsăm stăpâniţi de el - convinşi fiind de viul vieţii mai mult decât de efectele produse la cinema. Şi peste toate, să nu uităm: Viaţa bate filmul!...