O școală a inimii
Nu am ajuns la Facultatea de Teologie dintr-un calcul rece sau dintr-o căutare a unei cariere. Am ajuns aici dintr-o sete, poate nedefinită atunci, dar vie, o sete de Adevăr și Lumină. A fost mai degrabă o chemare decât o alegere. Ceea ce simțeam era nevoia de a înțelege mai profund cine suntem, de unde venim, încotro mergem, și mai ales cine este Dumnezeu și cum pot răspunde iubirii Lui cu propria-mi viață.
Anii petrecuți în această școală a inimii nu au fost un simplu traseu academic, ci piatra de temelie a unei nașteri lăuntrice, o pogorâre în adâncurile propriei ființe și o ridicare treptată spre o credință - nu doar moștenită, ci asumată, nu doar rostită, ci trăită. Teologia adevărată, spunea Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, „nu este numai o știință, ci și o viață; nu numai o învățătură, ci și o rugăciune”. Am înțeles, încetul cu încetul, că teologia nu se învață doar din cărți, ci se trăiește pe genunchi, în Liturghie, în tăcere, în durere, în iubire. Este o cunoaștere care izvorăște din întâlnire, nu din acumulare.
În acești ani am fost așezat în fața marilor întrebări: Cine este omul? De ce suferă? Cum se poate ridica? Ce înseamnă să iubești cu adevărat? Ce înseamnă să slujești? Răspunsurile nu veneau ușor. Cursurile de dogmatică mă provocau la un efort de înțelegere profundă, limbile clasice, greaca și ebraica, cereau răbdare și smerenie, istoria Bisericii îmi arăta că sfințenia înflorește în ciuda durerii. Dar dincolo de toate acestea, cea mai adâncă lecție am primit-o din tăcere. Din acea tăcere sfântă care nu fuge de întrebare, dar nici nu se grăbește să răspundă. Cum spunea părintele Rafail Noica, „Taina nu se explică, ci se trăiește”. Am înțeles că, pentru a vorbi oamenilor despre Dumnezeu, trebuie mai întâi să învăț să tac în fața Lui, să-L ascult cu inima întreagă, să-L primesc nu în idei, ci în adâncul ființei mele. Abia din această tăcere poate izvorî o mărturie vie, curată, adevărată.
Au fost și momente de cumpănă, clipe de îndoială, de epuizare, de confruntare cu propriile slăbiciuni. În acele momente, cuvintele Sfântului Siluan Athonitul mi-au fost lumină pe cale: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. O învățătură care, deși paradoxală, m-a încredințat că adevărata smerenie nu este resemnare, ci temelia speranței. Că nimeni nu este prea căzut pentru a fi ridicat de Hristos, atâta vreme cât își recunoaște neputința cu inimă zdrobită.
Pe acest drum, am avut binecuvântarea să întâlnesc profesori care nu ne-au vorbit despre Dumnezeu ca despre un subiect de studiu, ci ca despre Treime de Persoane. Lecțiile lor au fost adesea predici tăcute, prin viețuirea lor firească, curată, plină de sens. Ei ne-au arătat că teologul nu este doar un vorbitor priceput, ci un om care L-a întâlnit pe Hristos și care, prin viața sa, dă mărturie despre această întâlnire.
Am înțeles, astfel, că a fi student la Teologie înseamnă a te forma nu doar pentru o slujbă, ci pentru o slujire. O slujire jertfelnică, tăcută adesea, în care nu vorbești de la tine, ci te lași pătruns de mila și înțelepciunea lui Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nu este nimic mai nobil decât a fi slujitorul tuturor pentru mântuirea tuturor”. Această slujire cere inimă deschisă, ochi limpezi și responsabilă atenție la suferința celuilalt. „Dăruind vei dobândi”, scria Nicolae Steinhardt. Și am aflat că, în dăruirea de sine, omul nu se stinge, ci se regăsește.
Acum, la finalul celor patru ani, nu simt că am încheiat ceva, ci că abia încep. Nu mă simt doar „absolvent” în sensul academic, ci un ucenic la porțile slujirii. Am primit instrumentele, dar lucrarea de acum înainte se va face mai ales cu sufletul. Teologia nu se încheie cu o diplomă, ci reîncepe cu fiecare Liturghie, cu fiecare spovedanie, cu fiecare om care-și caută alinarea. Începe acolo unde nu am toate răspunsurile, dar învăț să le caut împreună cu Dumnezeu.
Facultatea de Teologie a fost pentru mine o trezire. O ridicare dintr-o visare religioasă superficială către o credință conștientă, lucrătoare, arzătoare. Și dacă ar fi să rămân cu un singur adevăr din toți acești ani, atunci acela ar fi acesta: Teologul nu este cel ce știe să vorbească frumos despre Dumnezeu, ci acela prin care Dumnezeu alege să grăiască lumii. Mulțumesc!