O viață nouă
Cel mai mult ne plăcea să ne jucăm cu soarele. Așteptam să vină seara ca să-l putem lua de pe cer fără să ne ardem la mâini. Îl rostogoleam cu bățul prin sat până se răcea de tot. După care îl ducea câte unu dintre noi acasă, în caz că aveau ai lui de schimbat vreun cerc la butoi. L-am fi pus înapoi de unde îl luaserăm, dar știam că dimineața o să răsară pe cer un soare nou în locul lui.
Așa erau toate pe atunci. Nu apuca nimic să se învechească. Nici soarele, nici ploaia, nici iarba, nici ziua, nici noaptea, nici vara, nici iarna. Fiecare ploaie ce cădea era nouă. Nici una dintre zilele care fuseseră nu mai venea înapoi. Cum nu mai veneau nici nopțile. Nu se repeta nici o vară. Și nici o iarnă. Erau toate proaspete pe atunci.
Cum proaspătă era și pofta noastră de a ne juca în permanență cu ele. Eram copiii cu cele mai frumoase jucării din lume. Nu le primeam de la părinți. Ni le luam singuri. Și nu le stricam niciodată. Ca să se poată bucura și cei de după noi de ele.
Când am băgat de seamă că și anii se înnoiesc, am început să ne jucăm și cu ei. Imediat ce se învechea unul, îl puneam deoparte și treceam la un an nou, așteptând să se învechească și el. Știind că va urma altul, și altul. Nu puteai să cuprinzi cu privirea capătul șirului. Doar că, din pricina bucuriei jocului, n-am luat seama decât târziu, foarte târziu, la soarta anilor vechi. Ce se întâmpla cu ei? Unde se duceau?
I-am descoperit înăuntrul vieților noastre. Erau chiar viețile noastre. Nu cumva aveau să treacă și ele întocmai cum treceau anii? Ei și! Aveam să le înlocuim cu niște vieți noi. Cu condiția să ne jucăm mai departe.
Eu, unul, chiar asta fac. Mă joc mereu, cu soarele, cu ploaia, cu zăpada, cu norii, cu iarna, cu vântul, cu depărtările, cu anii care vin și pleacă, în așteptarea unei vieți proaspete în locul celei vechi pe care n-am terminat-o încă de trăit.