O voce a presei sportive românești, Ștefan Olteanu, glăsuiește acum din ceruri
Săptămâna trecută am primit o veste ce m-a făcut să lăcrimez și să aud îndelung răsunetul căderii lacrimilor în fântâna sufletului meu întristat. Un portal al presei electronice consemna într-un spațiu amplu trecerea la cele veșnice a unui dăruit ziarist, care a strălucit mai ales printr-o prodigioasă lucrare pe tărâmul presei sportive, fiind primul care a semnalat posibila apariție a unei stele la Onești, în acel miraculos laborator al performanței, care a fost, intrând în legenda mondială a gimnasticii, primul liceu cu profil de gimnastică din România. De aici a început zborul spre desăvârșire al celei care avea să fie supranumită „Nadia «MISS PERFECT»”. Cel dintâi din breasla gazetarilor care a zărit licărirea unui talent de excepție a fost Ștefan Olteanu, în acea vreme truditor în redacția ziarului băcăuan „Steagul Roșu”, „Deșteptarea” după 1989, colaborator al unor ziare și reviste centrale, precum „Scânteia tineretului” și „Flacăra”. Nu doar că a avut flerul de a întrezări o viitoare campioană, ce avea să fie declarată cea mai valoroasă sportivă a lumii, un mit românesc cu nimbul universalității, dar, cu acribia și perseverența ce l-au definit în demersul său publicistic, Ștefan Olteanu a urmărit pas cu pas evoluția Nadiei Comăneci, consacrându-se ca cel mai bun cunoscător al traiectului ei profesional și al destinului uman, unul captivant, cu valențe de personaj memorabil.
Sigur, mâhnirea mea, pe care o resimt la plecarea fiecărui semen al nostru ce ne-a bucurat cu faptele lui, era de o factură aparte de această dată, se încărca de emoția amintirilor unui drum străbătut decenii împreună sub semnul colegialității și prieteniei. Cu Ștefan Olteanu am fost coleg de an la facultate, am locuit în același cămin. Soarta lui nu fusese una surâzătoare. Dimpotrivă, mașteră. De loc din vechiul ținut al Covurluiului, rămăsese orfan de tată, cu o mamă sărmană, care muncea cu brațele să-l poarte la școală, spre a-și valorifica aptitudinile ce-și arătaseră semnele încă din frăgezimea vârstei. Izbutise. Intrase student la Filologia Universității Iașilor și, în pofida privațiunilor de tot felul de care avea parte, era mereu luminos, entuziast, săritor, bun de pus la rană. Ne-am împrietenit în chipul cel mai firesc, cel al afinităților elective. În 1965, când a avut loc ceremonia căsătoriei civile dintre mine și Ecaterina, sfârșită, cum se obișnuia și se obișnuiește și azi, cu o tratație în sala de protocol a Serviciului stării civile, ne-am îndreptat spre casa din Aleea Veronica Micle a unei nobiliare familii ieșene, cea a procurorului Dumitru Alexandrescu, ocrotitoarea Doamnei mele în Iași la venirea de la Constanța, în 1963, la examenul de admitere la Universitate, la Franceză, și după aceea până la trecere la cele veșnice a binefăcătorilor noștri, Elena și Dumitru Alexandrescu. Generoși ca de obicei, ei ne-au poftit în acea zi specială la o masă de sărbătoare la reședința lor de la parterul unei vile impozante. Au adăugat acestei invitații și precizarea că putem lua cu noi și câțiva dintre colegi. Între aceștia s-a aflat și Ștefan Olteanu. Ecaterina a invitat, la rându-i, pe o colegă de cameră de la cămin, blânda Geta Covăceanu, din Bacău. Urma și ea facultatea cu un șirag de lipsuri materiale. Dar, aidoma lui Fănică, Ștefan Olteanu, era încrezătoare și cu nădejde în Dumnezeu. Cei doi s-au cunoscut atunci, în acea fericită împrejurare, și au pornit de la acel ceas pe aceeași cale, întemeind o familie. Au reînviat în mintea mea toate aceste întâmplări și succint le-am evocat într-un mesaj de condoleanțe trimise fiului, Vlad Olteanu, unul dintre tehnocrații Comisiei Europene de la Bruxelles. Răspunsul a venit cu oarecare întârziere, luni 26 august, după înmormântarea la Bacău a lui Ștefan Olteanu, condus pe ultimul drum de fiul său, căruia i s-au alăturat confrații băcăuani. După mesajul de mulțumire pentru condoleanțe, expediat pe WhattsApp, a urmat o fotografie, sub care figura o precizare: „Cred că dumneavoastră sunteți în fotografie”. I-am confirmat. Era o imagine de la transmisia unui meci de fotbal de la Bacău, din anii 1968, 1969. Următorul mesaj era de-a dreptul tulburător pentru mine: „Tata o ținea în cartea sa de rugăciuni. Acolo am găsit-o, alături de fotografia cu mama”. Gestul acesta grăia cum nu se poate mai adânc despre curăția acestui om, în făptura căruia, probabil cu excepția ultimilor doi ani de suferință, nu-și avusese loc întunericul.
A fost un gazetar în sensul deplin al cuvântului, plinindu-și vocația cu o pasiune mistuitoare, care nu și-a stins arderea cât i-a fost dat să fie pe pământ, dusă ca o comoară în ceruri. Nu s-a bucurat de prețuire publică și notorietate pe cât ar fi meritat. E drept că a existat una târzielnică. În mai 2024, când împlinea 81 de ani, la demersul unui discipol, Cornel Cepariu, președintele filialei din Bacău a Uniunii Ziariștilor Profesioniști, Primăria din Bacău i-a conferit titlul de cetățean de onoare. Strădaniile sale ca remarcabil om de presă îl îndreptățeau și la o cinstire națională. Mai cu seamă cartea sa „Nadia «MISS PERFECT», povestea unei mari campioane”, apărută la Editura „Magic Print” din Onești, în 2021, se cuvenea a fi încununată cu o importantă distincție românească, și trebuia să aibă parte de o difuzare în masă și o promovare în străinătate prin traduceri în limbi de circulație internațională. N-a fost să fie, dar apariția opului l-a mângâiat pe autor, bucurându-se de tipărirea lui, chiar târzie cum a fost. Cartea fusese gata pentru tipar și încredințată Editurii Sport-Turism din 1977, după magnificul triumf al Nadiei Comăneci la Olimpiada de la Montreal. Se găseau în paginile scrise cu talent, nerv, informație relevantă, exhaustivă, ce viza esențialul, episoade care nu trecuseră de furcile caudine ale cenzurii. Astrele nu se aliniaseră defel cu privire la această carte. În 1981, artizanii gimnastelor de clasă mondială de la Onești, cei care descoperiseră talentul fabulos al Nadiei Comăneci, Martha și Bela Karolyi, au ales libertatea, rămânând în Statele Unite. Deși Nadia Comăneci a declinat cererea antrenorilor de a li se alătura, părăsind România, marea noastră sportivă nu mai era în grațiile familiei conducătoare de la București și a fost treptat, treptat, marginalizată. Se zăgăzuise definitiv publicarea cărții.
Publicarea acestei tipărituri fundamentale pentru istoria sportului românesc, și așa de tardiv, cum s-a petrecut, are și avantajul de a fi abordat într-o viziune atotcuprinzătoare saga acestei figuri mitice a sportului mondial. Povestea se deșiră cu fir meșterit tors până în anul de apariție, 2021. Nimic din ceea ce a fost semnificativ în acest parcurs al marii performanțe nu a scăpat ochiului parcă a toate văzător al jurnalistului sagace, scormonitor și diac consemnator riguros al acelor date și momente ce-s tușe expresive și concludente ale unui portret viu, ce reliefează trăsăturile definitorii, portret proiectat pe fundalul cristalizării unei școli de gimnastică românești, care din 3 mai 1975 uimea lumea. La Skien, în Norvegia, copila de doar 13 ani și jumătate entuziasma cuprinsul planetar, câștigând titlul de campioană absolută a Europei. În zilele ce-au urmat, Nadia avea să mai cucerească la aparate trei medalii de aur și una de argint. Părea ceva de domeniul incredibilului. Printre învinse se numărau sovieticele Ludmila Turisceva și Nelli Kim, considerate imbatabile la acea vreme. Peste un an se atingea sublimitatea prin acordarea pentru prima dată a notei de 10 la Olimpiada de la Montreal, ce a pus în încurcătură computerul, nepregătit pentru o asemenea eventualitate, afișând nota 1. Cartea aceasta nu e nici pe departe doar o cronică a desfășurării evenimentelor, ci este o radiografie a unui fenomen ce se cerea înțeles și revelat. Asta făptuiește cu artă Ștefan Olteanu. Tocmai deslușirea tainelor i-a îngăduit să prevadă eclatantele reușite ale Nadiei. Au fost toate validate de realitate. E semnificativ în acest sens episodul din carte „Cheia unui pronostic exact”. „Poetul ieșean Nicolae Turtureanu, fost coleg de facultate, bun amic și cunoscător al pasiunii mele pentru gimnastică, m-a rugat la începutul lunii iulie să-i dau urgent un articol pentru revista «Cronica». Mă conformez cât pot de repede și-i trimit un reportaj intitulat «Un milion de ore pentru desăvârșire». După câteva zile mă sună un telefon: «Am primit și-ți mulțumesc. Vreau să te întreb dacă ții așa mult la pronosticul final. Mi se pare puțin cam prea optimist. Nu vrei să-l faci mai realist?» Îi răspund că nu schimb nimic, pentru că pronosticurile mele sunt bine fondate. În 16 iulie apare revista. Citesc repede finalul articolului. Pronosticul a rămas intact: ...TREI MEDALII DE AUR (individual compus, paralele și bârnă), O MEDALIE DE ARGINT și DOUĂ MEDALII DE BRONZ. Numai la gimnastică feminină!...”
Pronosticul avea să se adeverească în totalitatea lui. Avea fundamente solide. Acel milion de ore de antrenamente fără menajamente. Întocmai s-a clădit și cariera de jurnalist autentic a lui Ștefan Olteanu. Una ce impune reverență.