O zi în care s-a adunat toată vara
E vară și e miezul zilei. Nu se mișcă nimic în aer. Zboară o barză pe deasupra gârlei care e mai în vale decât casa lui Gheorghe. Nu înțeleg însă cum de rămâne, ca și soarele, în același loc în care am văzut-o mai devreme. Stă mai degrabă înțepenită în aer. În aerul roșu și înecăcios, pe care nu mai îndrăznește, începând cu Gheorghe, să-l respire nimeni. Puținii oameni din sat, care mai trăiesc, s-au oprit astăzi din respirat. Încearcă să se învețe cu trăitul din amintiri. Eu însumi fac asta, ori de câte ori ajung aici. Și uite că mă descurc! Sunt viu!
Dar timpul de ce s-o fi oprit? Ceasul continuă să ticăie, fără ca ora să se modifice. E miezul zilei de o bună bucată de vreme. E o zi în care s-a adunat toată vara. Ba chiar toate verile din viața lui Gheorghe. Abia mai are loc moartea lui. Cum o fi încăpând atunci în camera în care se află el? Cu aceeași lumânare la cap, așteptându-i pe cei de la pompe funebre, care sunt în mare întârziere, deși nu a trecut încă ora la care au promis că or să vină. Nu venise nici Fana. Trebuia să-l ia cu ea și pe preot. Dar nu apăruse nici unul dintre ei.
Arșița e tot mai mare, atât de mare încât barza începe să fumege în aer. Se va aprinde totul curând. Încă mai pot să fug. Dar cum să-l las pe Gheorghe singur? Poate că n-a început să se descompună. Doar se umflă. Curând nu o să mai aibă loc în sicriu. Ori poate că se umflă cu sicriu cu tot, nemaiîncăpând în odaie, și nici în casă, apoi. Dacă s-ar porni vântul nițel, un picuț numai, ori s-ar apuca oamenii din sat să respire din nou, casa lui Gheorghe s-ar ridica ușurel de la pământ, plutind cu mortul din odăile ei pe deasupra satului.
Dacă nu vine nimeni la Gheorghe, în ziua înmormântării sale, o să meargă el la ei. De aia se și umflă. Ca să se poată ține în aer, așa cum se ține barza ce a început, parcă, să fumege. Ba nu, a început să se topească. Și a început, așa cum se spune într-o poezie, să se topească și cerul. Curge în șiroaie mari pe pământ.
O să se umple cu cer groapa ta, Gheorghe, dacă nu te vor îngropa până diseară! Dar până diseară mai e mult. Toată vara aceasta. Tot anul. Poate că tot veacul, ce e abia la început.
Îți dă mâna să privești de sus, Gheorghe, la cerul ce băltește peste tot. Drumul pe care urmează să fii dus la groapă este năpădit de bălți. Altă dată, s-ar fi bălăcit copiii în ele. Dar în satul nostru, așa cum bine știi, nu mai există nici un copil. Și-au luat tălpășița la timp. Se topeau acum de căldură, așa cum văd că se topesc toate. Și prind să curgă la vale, vărsându-se unele în altele, întocmai ca pâraiele în râuri, ca râurile în fluvii și fluviile în mări și oceane.
(Fragment din romanul Ziua înmormântării lui Gheorghe, în curs de apariție la Editura RAO)