Oamenii de marcă - o provocare a educaţiei şcolare?
În societatea de astăzi nu putem omite cât de importante sunt adesea brandurile, indiferent că ne referim la articole vestimentare, alimentaţie, produse casnice, servicii sau orice se poate vinde. Şi după cum în funcţie de autor pictura primeşte o anumită valoare, tot astfel brandul a devenit punctul de referinţă pentru calitatea unui produs sau serviciu. Firma are o personalitate, dacă se poate spune astfel, adică s-a transformat într-un „cineva“ care vorbeşte prin sine despre propria ofertă. Cu alte cuvinte, brandul reprezintă un nume, deci o identitate clar definită, cu o recunoaştere care îi conferă autoritate. Produse de marcă. Şi dacă sunt de marcă, înseamnă că sunt re-marcabile, ne marchează prin ceva! Ne atrag atenţia! Ne invită la cunoaştere, la experiere, la însuşire.
Este cel puţin ciudat faptul că auzim mai mult despre produse de marcă decât despre... oameni de marcă. Iar asta pentru că se întâmplă să uităm că fiecare om este „cineva“ şi că fiecare om are într-adevăr un potenţial extraordinar de personalitate - are capacitatea de a deveni „cineva“ chiar şi pentru noi! Condiţia acestei deveniri presupune doar schimbarea unghiului de vedere: voinţa - adică inima deschisă (II Cor. 6, 13) - de a vedea pe alt-„cineva“ (în afară de sine şi de prototipurile societăţii). Însă abia acum urmează proba esenţială: cine vrea să îl trăiască, să îl experieze pe celălalt ca să se bucure de el? Iată, asta înseamnă a fi un om de marcă: a-l descoperi şi a-l trăi pe celălalt.
Taina - valoarea adăugată la preţul iniţial
Un produs de marcă poate fi definit, iar asta înseamnă implicit că este limitat - are anumite caracteristici sesizabile, un anumit termen de valabilitate, spre deosebire de om, care se prezintă mai curând ca un univers tainic, inepuizabil în cunoaştere, surprinzător ca valoare, cu termen de valabilitate în perspectiva veşniciei. Aşadar, tocmai aici există diferenţa de percepţie: unicitatea omului versus tiparul obiectului. Ne-am obişnuit că produsele sunt cuantificabile şi au aceleaşi trăsături, iar noi aplicăm aceste criterii de evaluare şi în dreptul oamenilor, uitând că omul este o fiinţă dinamică, în permanentă mişcare lăuntrică, care creşte „din putere în putere“ chiar şi atunci când pare sau este fragil. De aceea, un om nu poate fi apreciat după un şablon, conform unor standarde universale, imuabile, prestabilite.
În acelaşi timp, este important să înţelegem că fiecare om este de „marcă“, deci de o valoare inestimabilă, pentru că poartă amprenta Duhului Sfânt - mai întâi prin simplul fapt că din iubirea lui Dumnezeu a fost chemat la fiinţă pentru veşnicie şi că este conştient de existenţa sa; apoi că poate sesiza raţiunile dumnezeieşti, poate trăi pentru celălalt, poate răspunde oricui prin prezenţa sa şi poate provoca la viaţă. Mai simplu spus, pecetea dumnezeiască se impregnează în potenţialul mai presus de fire pe care omul îl are sădit înlăuntrul său, o putere în stare să o manifeste. Aşadar Dumnezeu ne dă mărturia Sa - garanţia, în termeni de marketing - că orice om este minunat în unicitatea sa, însă depinde şi de noi să îl vedem sau să îl descoperim la valoarea lui ca să ne putem bucura de el împreună cu el.
Strategie revoluţionară - „fiecare contează!“
Sistemul educaţional finlandez adoptă o filosofie egalitarianistă - contrar tendinţei internaţionale de a investi îndeosebi în elite - în conformitate cu principiul că „fiecare contează“. Profesorii, conştienţi de rolul lor formator, îşi elaborează planurile de predare a materiei astfel încât să fie accesibilă oricărui nivel de pregătire, fapt pentru care dispun de o largă autonomie şi responsabilitate în privinţa stabilirii programei şi a modului de evaluare a elevului. Elevii au ritmuri diferite de învăţare, capacităţi intelectuale destul de variate, talente foarte diverse care îi predispun la atitudini diferenţiate faţă de învăţare în funcţie de materie, de actul şi tactul pedagogic, de personalitate. Prin urmare, în baza acestor considerente, ceea ce conferă profesorului un grad ridicat de flexibilitate asumată sunt politicile educaţionale implementate, care se focalizează, între altele, pe un învăţământ individualizat, sau mai curând personalizat, şi pe creativitate, ca o condiţie esenţială a contextului dat.
În acest sens, reforma educaţională din Finlanda a urmărit, între altele, şi proiectarea unei infrastructuri care să permită această abordare: maximum 150 de elevi/ şcoală şi cel mult 20 elevi/ clasă, ceea ce oferă posibilitatea ca fiecare elev să primească o educaţie de calitate, inclusiv să demonstreze cunoaşterea aplicativă. Pe de altă parte, organizarea aceasta poate preîntâmpina elevii cu dificultăţi de învăţare. La fiecare curs sunt implicate deopotrivă mai multe niveluri de abilitate care ţin cont de fiecare elev în parte, iar la orele la care este nevoie de ajutor suplimentar mai intervin încă doi-trei profesori cu planuri de lucru individualizate. Deşi pare greu de pus în practică, politicile adoptate s-au dovedit funcţionale prin rezultatele obţinute. De exemplu, aproximativ 20% dintre elevii de generală şi gimnaziu beneficiază de o pregătire suplimentară, comparativ cu 6% - media din statele OECD. S-a observat că atunci când profesorii acordă această pregătire - încă dintr-un stadiu incipient - elevilor cu mici dificultăţi de învăţare, problemele sunt remediate definitiv, într-un ritm rapid de maximum o lună-două. De fapt, şcoala comprehensivă ia în vedere pe fiecare elev în parte, îl ajută să înţeleagă ceea ce învaţă şi să se bucure de această cunoaştere, să îşi descopere talentele şi să relaţioneze într-un mod firesc cu ceilalţi, fără a se simţi comparat sau complexat de limitele sale, ci, dimpotrivă, să fie conştient de valoarea sa.
Omul ca responsabil al bucuriei
Filosoful Constantin Noica articula - în Scrisoare către Rafail - un adevăr care se poate verifica oricând, oriunde, de către oricine. Şi anume că „nu te poţi bucura cu adevărat dacă nu ai cunoaştere, dacă nu ai deschidere în lumină (...), dacă nu vibrezi de toată bogăţia lumii tale“. Aşadar, bucuria este consecinţa cunoaşterii, iar cunoaşterea se naşte şi se aprofundează prin iubire. Şi această experienţă a Sfinţilor Părinţi poate reprezenta pentru noi o altă provocare pe care suntem invitaţi să o probăm cu fiecare clipă, cu fiecare privire sau respiraţie, de-a lungul vieţii. Părintele Dumitru Stăniloae arată cu multă simplitate puterea revelatoare a dragostei care parcă te îndeamnă să o accesezi: numai atunci când cineva iubeşte pe alt-cineva (nu pentru sine, ci ca depăşire de sine, deci nu se referă la o iubire egoistă!) poate distinge în cel iubit o taină extraordinar de uluitoare, frumuseţea latentă şi virtualităţi nebănuite pentru o privire superficială. Iar asta pentru că cel ce iubeşte, cu cât înaintează în această taină dumnezeiască (care este omul), cu atât descoperă mai mult. Începem să îl simţim pe celălalt numai prin iubire, nicidecum printr-o cunoaştere stearpă. Pe de altă parte, cel iubit, „simţind dragostea celuilalt, o trăieşte ca pe o putere care scoate la iveală din adâncurile sale tot ce e bun, şi în acelaşi timp îl sporeşte considerabil“. Altfel spus, omul este capabil, la rândul său, să înnobileze tot ceea ce atinge prin cunoaştere, dar o cunoaştere mijlocită numai prin iubire, o cunoaştere care bucură, care inspiră şi respiră a viaţă! Aşadar omul este responsabil al bucuriei! Şi poate că de aceea statutul de pedagog este foarte apreciat în Finlanda, ca unul ce participă cu toată dăruirea la alcătuirea altor inimi, ca unul ce îl ajută pe celălalt să fie.