Oamenii pierduţi în Muntenegru
Atunci când le e bine, când le e comod, oamenii se gândesc prea puţin că toată bunăstarea şi fericirea lor se poate prăbuşi într-o clipă. Şi chiar dacă s-ar gândi, tot nu ar putea să trăiască mutaţia produsă în fiinţa lor de suferinţa îndurată la modul propriu. Gerald Sittser, un profesor de spiritualitate şi de istorie a creştinismului, şi-a pierdut soţia, fiica în vârstă de 4 ani şi mama în urma unui accident de maşină produs de un şofer beat.
Tot ceea ce s-a petrecut după dramaticul accident este povestit de el în cartea Harul ascuns, unde autorul se întreba: „De ce mi s-au întâmplat astea mie?“ Dar tot el continua: „Am auzit odată pe cineva punând întrebarea invers: «De ce nu mie?» Omul nu punea întrebarea în sens fatalist. Întreba astfel după ce soţia sa murise de cancer. El spunea că suferinţa face pur şi simplu parte din viaţă. Fusese căsătorit timp de 30 de ani, îşi crescuse copiii, se bucurase de multe clipe fericite împreună cu familia.
Apoi venise timpul să cunoască un alt aspect al vieţii, pe cel întunecat şi dureros. Nu putea să explice de ce viaţa îi devenise tristă, după cum nu putea realiza de ce fusese atât de bună până atunci. Hotărâse el să crească într-o familie unită? Putuse el să îşi aleagă locul unde să se nască, momentul naşterii sau părinţii? Îşi putuse stabili înălţimea, greutatea, cât de inteligent să fie sau înfăţişarea? Era cumva mai bun decât un altul, născut într-o familie săracă din nu ştiu care ţară uitată de lume? De ce nu eu?, este o întrebare bună, a concluzionat omul cuprins de suferinţă“.
Zilele trecute a fost doliu naţional în ţară pentru românii care au murit în excursia din Muntenegru. Plecaţi de acasă să se bucure de frumuseţile unei zone încărcate de istorie, nu au reuşit să se întoarcă cu bine înapoi. Moartea lor violentă nu trebuie văzută ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Să ne gândim că oricine dintre noi putea fi în locul celor care nu mai sunt. Suferinţa celor pe care i-au lăsat în urmă, soţi sau copii, părinţi şi bunici este sfâşietoare. Nu putem trăi la aceeaşi intensitate durerea din inimile rudelor lor. O rugăciune pentru sufletele celor plecaţi dintre noi şi cuvintele spuse de Iov în faţa nenorocirilor vieţii sunt o mică mângâiere în faţa suferinţei rudelor şi cunoscuţilor: „Zilele mele sunt o suflare. Mă aşteptam la fericire şi iată că a venit nenorocirea; aşteptam lumina şi a venit întunericul. Omul născut din femeie are puţine zile de trăit, dar se satură de necazuri. Însă eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, mă va ridica iar din pulbere“. (adaptare de Augustin Păunoiu după o povestire din vol. Vitamine duhovniceşti, Anthony M. Coniaris, vol. 2, Editura Sophia, 2010)