Oazele globalizării

Nu sunt un adversar al globalizării, ci doar un martor. Trist, evident, şi nicidecum entuziast. Cu alte cuvinte, mă interesează cum arată cu adevărat acest fenomen după ce l-ai dezbrăcat de toate straiele bălţate ale propagandei.

Susţinătorii, parcă simţindu-se cu musca pe căciulă, afirmă sus şi tare că intenţiile lor nu vizează nici pe departe anularea specificului naţional cu tot ceea ce presupune acesta: datini, obiceiuri, tradiţii. Ei ştiu că acesta este punctul unde sunt vulnerabili şi atunci trec primii la ofensivă pentru ca în defensiva în care ar putea fi împinşi de adversari să nu comită greşeli de nereparat. Drept urmare ne prezintă cu o trufie nedisimulată: iată, tirolezii îşi păstrează portul popular, scoţienii nu au uitat să sufle din cimpoi, belgienii mănâncă neapărat peşte la sosirea primăverii etc., etc. În tot acest timp satul global îşi întinde stăpânirea asupra planetei. Cine să se supere atunci? De ce s-ar supăra? Problema, din capul locului, e pusă fals şi cred că în mod intenţionat. Specificul naţional sau local nu este o chestiune doar de ordin etnografic, pur decorativ şi ornamental. Degeaba fermierii dintr-o anumită regiune îşi mai îmbracă din când în când costumul popular dacă au uitat complet semnificaţia simbolică a culorilor şi liniilor folosite în confecţioanrea respectivului costum. Sau dacă îşi reamintesc fiindcă doar de aceea există albume şi studii de etnografie unde pot citi exact ce au uitat, atunci nu mai trăiesc simbolismul cosmic, fapt care nu poate fi recuperat de nici un album, condamnând astfel tradiţia unei lente şi ireversibile morţi. Globalizarea nu acţionează ca un buldozer bolşevic, ştergând de pe faţa pământului orice urmă a trecutului. Globalizarea acţionează subtil şi perfid, creând cochilii şi rezervaţii. Indienii nord-americani, după ce au fost masacraţi de colonizatorii albi, au fost închişi în ţarcuri, formând astfel eşantioane reprezentative spre uzul istoricilor şi al etnologilor. Lumea de mâine, eludând, logic, episoadele genocidului, va oferi o salbă de rezervaţii conservate în marele conglomerat federalist, ca nişte insecte căzute în borcanul cu miere, pe care aceiaşi cercetători ai viitorului le vor putea studia în folosul ştiinţei. Evident, situaţia aceasta poate fi privită şi ca un rău inevitabil, deci necesar. Înainte de marea răstunare a vremurilor, particularităţile sunt silite să dispară. În faţa sublimei lucrări divine, planeta nu poate să apară parcelată. Doar cei naivi şi greoi la minte mai speră că lucrurile vor sta pe loc. Globalizarea aparţine de fapt unui marş ineluctabil spre nivelare tocmai ca viitoarea civilizaţie să arate ca un imens platou pe care paşii lui Dumnezeu vor călca lin şi totuşi tunător. Muzeele de etnografie şi folclor din lumea largă sunt nişte somptuoase sarcofage. Ceea ce e mort înviază doar prin transfigurare, şi nu prin strategii judicioase de conservare a trecutului. Suntem de aceea din ce în ce mai des ispitiţi de vechea înţelepciune: cu cât mai rău, cu atât mai bine! Răul-rău e însă minciuna. Când ţii morţiş să-i prosteşti pe oameni te dovedeşti nedemn de fenomenul impersonal care te-a ales pe tine să-l reprezinţi. Globalizarea, aşadar, ca înaintemergător al viitoarelor dislocări şi transmutări, are chiar o nobleţe pe care suntem datori să i-o respectăm. Propagandiştii sunt însă penibili.