Obiceiurile rele
În colecția tematică a Patericului egiptean, găsim acest cuvânt al unui bătrân: „Nu este mai rău lucru și mai amar decât deprinderea și obiceiul rău, că multă vreme, silință și osteneală trebuie unuia ca acela să-și poată tăia și dezrădăcina obiceiul și deprinderea lui cea rea. Osteneală au avut mulți, iar vreme nu au avut, că i-a pripit și i-a tăiat secera morții împreună cu obiceiul și deprinderea lor și numai Însuși Dumnezeu știe ce va face cu aceia în ziua judecății”.
Apoftegma este aspră, fără dramatism retoric și, totuși, cu o deschidere spre nădejde. Bătrânul nu moralizează, nu amenință, nu clasifică oamenii. Expune un fapt pe care l-a văzut repetându-se: obiceiul rău se prinde încet, dar se desprinde greu, iar timpul omului nu este niciodată garantat. Imaginea secerii morții îți dă fiori; ea spune că moartea vine adesea înainte ca lupta să se fi încheiat, iar rezultatul este încă indecis.
Cred că putem face o distincție între ceea ce în text se numește „obiceiul rău” și ceea ce astăzi numim dependență. Un obicei rău presupune încă un rest de libertate funcțională, dar se găsește deja în anticamera dependenței. Omul poate spune „astăzi nu”, chiar dacă mâine va cădea din nou. Există rușine, există mustrare, există luptă. Dependența începe acolo unde acest „nu” nu mai este disponibil. Conștiința ajunge să fie capturată. Slăbește voința și dispare capacitatea de a alege. Unii oameni își urăsc patima, o descriu cu luciditate și o condamnă fără rezerve, dar nu reușesc să se oprească.
Obiceiurile rele, despre care vorbește apoftegma, și dependențele, fiind aproape una de cealaltă, pot fi privite împreună. Iar literatura ascetică oferă o serie de remedii, care trebuie înțelese atent. Postul, de pildă, este un foarte util exercițiu de reînvățare a limitelor, care întărește voința pas cu pas și face mai ușor să spui nu patimii.
Rugăciunea este o formă de a rămâne în relație chiar și atunci când controlul s-a pierdut. Este firul care te leagă de Dumnezeu până și în cele mai întunecate momente. Este modul prin care Dumnezeu te însoțește în bezna proprie, cu o scânteie de lumină care poate schimba totul. Spovedania este un loc unde omul își arată neputința fără mască. Un alt remediu ignorat este ritmul. Părinții deșertului știau că viața fără ritm produce fisuri în care patimile cresc nestingherite. Somnul, munca simplă, alternanța dintre singurătate și prezența celuilalt sunt cadru și condiții ale vindecării.
Apoftegma nu oferă un final liniștitor, pentru că nu judecă și lasă loc nădejdii. Dacă numai Dumnezeu știe ce va face cu acei oameni, atunci judecata nu este mecanică, iar mila va compensa eșecul luptei neterminate. Nădejdea mântuirii rămâne deschisă acolo unde lupta a fost reală, chiar dacă nu a fost încununată de biruință.