Ochii de copil ai scriitorului Horațiu Mălăele
Într-o zi de martie de pe la mijlocul secolului trecut, s-a pornit în Tehomir, un sat aproape necunoscut, aflat la jumătatea distanței dintre Târgu Jiu și Turnu Severin, o ploaie care a transformat, cu ajutorul gerului ce-a urmat-o, în statui de gheață vietățile de prin curțile oamenilor. Adică porcii și câinii, curcanii și găinile. Crezând că le pot readuce la viață, sătenii au tăbărât cu ciocane și topoare să spargă statuile. După această nenorocire, ba chiar înainte ca ea să apuce să treacă, a venit alta, tot sub formă de ploaie. O ploaie ce-a ținut nouă zile, înecând totul. Ca să se salveze, oamenii s-au cocoțat în podurile caselor. Între ei și un copil, venit pentru trei luni la bunici, pentru a sta departe de tuberculoza ce dăduse iama în școala din Târgu Jiu la care învăța.
Fără ochii mirați ai acestui copil, martori la cele două grozăvii întâmplate și la celelalte ce abia așteptau să vină, lumea Tehomirului ar fi rămas, cum și era, mică. Tehomirul însuși era un sat mic. Asta l-a și mirat pe copil, cum de încăpeau niște grozăvii atât de mari în el?
După ce ploaia cea rea s-a oprit, era nevoie de o ploaie bună, curată, ca să curețe pământul de miasmele putrede ce otrăveau viața oamenilor. Numai că ploaia aceasta refuza să vină. S-a lăsat până la urmă convinsă de ecteniile și acatistul Sfântului Proroc Ilie, citite de preotul Gorun, precum și de rugăciunile de implorare a milei și îndurării divine rostite de femeile satului.
Stihiile venite din cer puteau fi potolite, într-un fel sau altul, spre deosebire de cele de pe pământ, venite de la oameni, care nu se lăsau convinse cu nici un chip să dea înapoi. Doar luau. Mai cu seamă pământul, dar și libertatea și viețile celor care refuzau să-l dea. Purta numele de colectivizare stihia aceasta. Copilului de la oraș i-a fost dat s-o privească de aproape, să vadă fără de mila cu care i-a călcat bunicul în picioare pentru a-l convinge să-și dea pământul statului.
În compensație, parcă, la multele nenorociri ce se abat asupra Tehomirului, se petrec aici și câteva întâmplări frumoase, neverosimil de frumoase, putem spune. Trecerea palatului regal pe deasupra satului, cu regele cel bătrân în el, viu, nu mumificat, cu ochii, vii și ei, ai celor o sută de ferestre uitându-se la oameni, precum și cu sunetele orgii ce cânta înăuntru, este cea mai năucitoare dintre ele. Apare, la scurtă vreme după asta, circul. O orchestră de clovni cântăreți, doi vioriști, trei trompeți și un toboșar. Grăsane pe catalige, contorsioniști și aruncători de flăcări, omul cu două capete, omul invizibil și Sile, nebunul satului, care se alătură circarilor.
Ana, o fată din sat, mai frumoasă decât toate întâmplările frumoase, îi deschide copilului ochii și inima spre dragoste. Prima sa dragoste. Apoi Ana dispare, devine invizibilă. Dispare odată cu ea și copilăria. Tehomirul și rănile trecutului rămân. Într-o carte ce se cheamă chiar așa, Tehomir. O cărticică, de fapt, scrisă de ochii unui copil. Un copil aflat la jumătatea distanței dintre tinerețe și bătrânețe acum. Se numește Horațiu Mălăele. Actor și scriitor. La fel de uluitori amândoi. Mi-ar fi plăcut să scriu această mare cărticică eu. Dar cum s-a învățat să fie aproape în toate primul, Horațiu Mălăele mi-a luat-o înainte.