Oferă-ți a doua șansă!

La una dintre multele morale pe care ni le ținea tata în copilărie, legate de ce și cum este viața, cum e necesar să ne purtăm și multe alte subiecte, ne-a scos în mica grădină din curte, unde aveam doi pomi, să ne arate diferența dintre un pom crescut strâmb și unul crescut drept, cu mesajul că dacă în copilărie crești „strâmb”, așa vei ajunge la maturitate, iar dacă din copilărie crești „drept”, așa vei ajunge la maturitate. În ce măsură am crescut „strâmb” sau „drept” nu e o discuție în care vreau să mă lansez, cert este că am încrederea că știu de unde să apuc viața.

Tata este foarte creativ în explicații, ne-a cres­cut cu tot felul de ima­gini vii și exemple de viață, care să ne servească drept modele pozitive sau negative. Bineînțeles că, în copilărie, atunci când tata ne anunța că avem ședință cu familia, ne dădeam cu toții ochii peste cap și vociferam cu aplomb, dar după ce am crescut și am plecat de acasă, mi-am dat seama că am toate instrumentele emo­ționale și psihologice pentru a mă putea descurca în orice capăt al lumii. Şi, mai ales, am încrederea că știu de unde să apuc viața, care se deschide ca un drum drept în fața mea, gata să fie explorată.

Am crescut indirect cu mesajul că nu am voie să greșesc, iar dacă greșesc, e o catastrofă sau ceva ire­mediabil, indiferent de do­me­niul vieții sau situație, ceva e „strâmb”. Normal că am greșit și încă o fac, e firesc, doar cine nu întreprinde nimic nu greșește, doar cine nu mai respiră nu mai greșește. Dar mi-a fost și încă îmi este greu uneori să fac „casă bună” cu imperfecțiunea, să cred că există a doua șansă, a treia, a patra, a o suta șansă pentru mine. Să inte­grez adevărul că atâta timp cât respiri, sunt șanse pentru orice, dar mai ales pentru reabilitarea emoțio­nală, psihologică, fizică, relațională sau spirituală. Un șlagăr românesc are în introducere mesajul: „Câteo­dată cel care trebuie să-ți dea a doua șansă ești chiar tu” și am rezonat cu mesajul acesta, prin prisma fap­tului că lucrez cu mine, în primul rând, și apoi cu oameni cărora le este greu să se ierte pe ei înșiși sau să-și acorde a doua șansă.

Esenţial şi neesenţial

Ultima perioadă a fost cea mai grea din viața mea, mi-am dorit în mod constant ca toată durerea pe care o simt să se termine într-un fel sau altul... dar mi-am amintit para­lela cu un copil ce se află în placenta mamei și că nașterea este percepută ca o traumă, smulgerea dintr-o lume ermetică, un loc în care conexiunea cu mama este perfectă, iar orice intervine este perceput ca o ame­nin­țare. Exact așa este și cu o renaș­tere existențială, tânjești după viața veche, realitatea pe care o cunoșteai, certitudinile pe care le aveai, rela­țiile, împlinirea de atunci, iar orice se ivește nou la orizont este o ame­nin­țare, însă momentul „naș­terii” nu poate fi amânat. Da, acel moment înseamnă durere, pierdere, o criză majoră, incertitudine, epuizare, dar este necesar ca noua realitate să-și facă simțită prezența. E un proces ireversibil, e un spațiu al frângerii în care tot ce credeai că îți dorești se evaporă sub durere, ai vrea să alegi neființa în orice secundă.

Desigur, mi-aș dori să știu de ce lucrurile nu sunt mai simple. Aș fi vrut ca viața să vină cu un manual de utilizare, pe care să-l primești odată cu certificatul de naștere. Un manual unic, construit după mă­sura personalității tale, a abilităților și talentelor înnăscute de care dispui. Poate că ar fi mai puțină aventură în viața noastră, dar pro­babil ea ar curge un pic mai lin și previzibil.

Este un timp în care ți se clarifică multe lucruri, un timp în care pietri­celele vieții, sarcinile zilnice și lu­cru­rile care până mai ieri ți se păreau importante, astăzi, sunt lipsite de sem­nificație, totul se clarifică: esen­țialul se desparte cu ușurință de neesențial. Mi-am dat seama că am atât de multe dorințe de care îmi leg împlinirea, când de fapt împli­nirea înseamnă relații bune, înseam­nă sănătatea celor dragi, înseamnă să te bucuri cu inima deschisă de binele pe care îl ai în viața ta și să accepți provocările sau încercările vieții cu seninătate, atât cât poți.

În faţa durerii aproapelui

Ce ai putea spune unei mame al cărei copil se luptă cu o boală necruțătoare?

Ce ai putea să spui unui om care traversează o pierdere a unei fiinţe dragi? Ce ai putea spune în fața unor situații de viață de o greutate copleșitoare? Platitudini pe care le spui în durere, care sună gol, care poate, din contră, nu ajută, ci produc iritare: „o să fie bine, veți fi bine, viața merge mai departe” etc. Tă­cerea în fața durerii celuilalt înseam­nă, uneori, respect.

Faptul că nu lăsăm durerea ce­lorlalți să existe vine din neproce­sa­rea propriei dureri. Nu este ne­cesar să umplem spații de tăcere, nu sunt necesare mereu cuvintele, nu toate problemele au soluții, nu toate pierderile pot fi alinate.

Suportul poate lua forma unei rugăciuni și forma susținerii dis­crete. Suportul poate fi o îmbrăți­șare, poate însemna respect față de celălalt, non-judecată, empatie, ascultare activă. Lasă-i durerii spa­țiu pentru a exista, ea face par­te din viață, la fel ca bucuria, la fel ca moartea. În faţa durerii poa­te că nu știi ce să spui sau cum să spui, însă iubirea te va conduce întotdeauna cum trebuie. Nu în mod rațional, pentru că este o cale a inimii, şi nu a minții. Iubirea vin­decă prin cone­xiune, iar fiecare boală sau disfuncție mintală vine din pierderea cone­xiunii.

Optimismul utopic

În cartea „Foloasele pesimis­mu­lui și pericolul falsei speranțe”, Ro­ger Scruton punctează câteva idei legate de avantajele pesi­mis­mului: „În istoria ei, omenirea a scăpat ca prin urechile acului de barbarie, dis­trugere ori anihilare ori de câte ori mințile celor aflați la conducere s-au lăsat luminate de rațiune, realism și responsabi­li­tate. Epocile întune­cării, în schimb, au fost tot­deauna guver­nate de convingeri politice, religi­oa­se, filozofice agresiv-neclin­tite, de sofisme. Toate se bazează pe un optimism idealist care confundă speranța cu utopia. Această carte investighează și demască forme de gândire auto­ritare, optimiste fără acoperire, desprinse de adevă­rul și realitatea vieții și de consen­sul, libertățile și tradițiile prin care s-a construit civilizația. Opti­mismul fără scrupule e definit ca irațional, gău­nos, violent (...). Ideea că omul se naște liber, că e îndreptățit la o societate ideală care trebuie impusă de un #eu$ colectiv (...), ideea progre­sismului în morală, societate și politică, a spiritului în mișcare și a dezvoltării fără frontiere configu­rează o istorie a gândirii în care, de fiecare dată, pesimismul bunului simț, îndoiala sănătoasă, compromi­sul pașnic au salvat rânduiala și așezarea omului într-o lume a încre­derii și prieteniei și realitatea unui #noi» al socie­tăților și instituțiilor civile. Mai degrabă decât să ne pier­dem în spe­ranțe ireale, s-ar cuveni să reflec­tăm din nou la natura noastră (...), să ne întoarcem la sar­cina care ne este la îndemână - să privim condiția noastră actuală cu ironie și detașare și să înțelegem cum putem trăi în pace cu ceea ce des­coperim”.

Viața nu e roz, viața nu e simplă sau ușoară, din contră, e provoca­toare și ai nevoie de numeroase abilități logistice și emoționale pentru a-i face față, dar a te înarma cu o doză sănătoasă de realism e o bună premisă pentru a face față cu bine perioadelor dificile.