Ofranda lirică

Părintele Galeriu făcea, în 1995, prezentarea volumului de poeme Gintanjali, Ofranda lirica, opera poetului şi filosofului Rabindranath Tagore. Încheia cuvântul său subliniind că „întreaga lirică a lui Tagore reprezintă un omagiu adus iubirii. Traducătorul în româneşte, părintele George Remete, e, de asemenea, un vas comunicant al acestei iubiri divine“. Există o osmoză între traducător şi lirica poetului hindus, laureat al Premiului Nobel în 1913. De altfel, părintele George Remete apreciază că, spre deosebire de traducerile anterioare ale lui George Dan (1967) şi George Popa (1987), a înţeles aceste scrieri, care nu sunt numai poezie, ci cugetare filosofică şi, mai ales, cugetare mistică, le-a înţeles şi a căutat să le transpună în spiritul psalmilor biblici. Afinitatea lui Tagore cu creştinismul şi literatura creştină este remarcată şi de părintele Galeriu în prezentarea sa. Mesajul adresat Europei ar fi că noi, europenii, am avut Piatra care transfigurează, salvează, mântuieşte, dar am lepădat-o. Piatra este, fără îndoială, Hristos. Mesajul acesta este desprins dintr-un poem despre un bătrân care, mistuit de dorul de a afla piatra filosofală, pleacă, încins cu un lanţ de fier, şi, străbătând ţări, îşi loveşte cingătoarea cu fiecare piatră întâlnită în cale. Ajuns în Europa, nişte copii îi arată că cingătoarea lui se prefăcuse în aur. Bătrânul plânge, căci îşi dă seama că a avut piatra în mână, dar că, fără să ştie, a aruncat-o. Părintele Galeriu completează, referindu-se la mesajul adresat de Tagore europenilor, că răspunsul lui dat unui misionar englez care-i ceruse sfat în ceea ce priveşte misionarismul creştin în India a fost acesta: „Dacă veniţi, predicaţi şi dovediţi iubirea, iubirea lui Hristos“.

Înlăturând deosebirile esenţiale dintre mistica creştină şi cea hindusă, părintele Remete creionează asemănările şi punctele comune, găsindu-le autentice şi fertile. Asemănarea dintre psalmii biblici şi poemele lui Tagore are întâietate. În poemul XXXIX Dumnezeu este invocat astfel: „Când inima-i deşartă şi secată, coboară asupra-mi ploaia îndurării Tale... Când ispita îmi orbeşte sufletul cu năluca şi pulberea ei, Tu, singurul Sfânt, Tu veghetorul, vino cu fulgerul şi tunetul Tău!“. Descoperirea ordinii, a raţionalităţii şi a sensului lumii, văzută ca şi creaţie divină, este redată succint într-un verset din poemul LXXVIII: „Desăvârşire necurmată-i pretutindeni!“. Părintele Remete găseşte în continuare legături între Psalmii 18 şi 103 şi poemul IX, în care este afirmată manifestarea providenţei divine. Dacă psalmistul zice „Aruncă grija ta spre Domnul şi El te va hrăni“, Tagore versifică astfel sfatul său: „Aruncă poverile tale în mâinile Celui ce poartă toate“. Interesant este şi paralelismul dintre poetul indian şi Sfântul Siluan Athonitul. Ambii au scris despre muzica divină şi iubirea ca dor, ca invocare şi tânguire nesfârşită după Dumnezeu. Referindu-se la muzica lui Dumnezeu, Tagore scrie: „Lumina muzicii Tale luminează lumea. Suflarea vieţuitoare a muzicii Tale se rostogoleşte din cer. Sfinţitul val al muzicii Tale luminează şi inundă zăgazurile. Inima-mi doreşte să se-nalţe cântecului Tău, dar geme-n van către cuvânt. Aş vorbi... dar nici un cuvânt nu ia fiinţă-n mine şi plâng ruşinată. Tu mi-ai robit inima, Stăpâne, în apele nesfârşite ale muzicii Tale!“ (III). Sufletul îndrăgostit care nu mai poate trăi fără Dumnezeu şi care lasă totul pentru a-şi afla fericirea doar în Persoana Celui iubit, strigă: „Pe Tine Te vreau! Numai pe Tine! - pe Care inima mea neîncetat Îl strigă...Cum noaptea ascunde-n întuneric porunca luminii, aşa răsună strigăt în adâncul recunoştinţei mele: Pe Tine Te vreau, numai pe Tine! Cum încă năzuieşte furtuna la sfârşit către pace, când se năpusteşte asupra păcii cu toată mânia, aşa pornirea mea se năpusteşte asupra iubirii Tale şi strigă: Pe Tine Te vreau, numai pe Tine!“ (XXXVIII). Închei amintind vocaţia omului de a aduce slavă lui Dumnezeu. Tagore are conştiinţa darului şi a vocaţiei sale: „Ştiu că îţi place cântecul meu; ştiu că, drept cântăreţ, am învoire în faţa Ta. Cântul meu întraripat ajunge la picioarele Tale, pe care nu nădăjduiam să le ating. Beată de bucuria de a cânta, îmi pierd mintea şi Te numesc prieten, pe Tine, Dumnezeul meu!“ (II).