Olga Greceanu - femeia și arta plastică
În partea secundă a articolului publicat acum o săptămână ne vom ocupa, complementar, de cealaltă doamnă a Rugului Aprins, Olga Greceanu, care a avut un cuvânt hotărâtor de rostit, în multiple forme, privitor la un alt fel de feminism: cel creștin, de nuanță ortodoxă.
Privitor la aportul și implicarea doamnei Olga Greceanu (1890-1978) în activitatea Rugului Aprins, încă de la primele întâlniri, petrecute la Mănăstirea Antim, am mai scris tot în Ziarul Lumina (27 noiembrie 2024). Activitatea publică a acesteia, prodigioasă, începe însă din timpul studiilor universitare. Dedicată total, simultan, și artelor plastice, și trăirii în sânul Bisericii, doamna Olga Greceanu a ajuns să picteze câteva biserici ori să realizeze frescele aflate și astăzi în holul de intrare al Palatului Bibliotecii Sfântului Sinod. Dar talanții săi în aceste domenii par inepuizabili: doamna Olga Greceanu a scris câteva volume de meditații creștine, precum și alte câteva dedicate artei plastice, totdeauna inspirată de creștinismul ortodox aflat sub partea noastră de Cer. Aceasta nu înseamnă că Olga Greceanu ar fi uitat de cele învățate, încă din timpul studiilor universitare ori din multiplele călătorii de studii prin Europa marilor muzee și galerii de artă.
Anticipând parcă viitoarele predici pentru care primise binecuvântarea patriarhală spre a le ține prin bisericile din Capitală - fapt realmente excepțional -, doamna Olga Greceanu a ținut la Radio România trei conferințe, în anii 1942-1943. Iată câteva fragmente din conferința cu titlul Femeia și arta plastică (emisiunea „Ora femeii”, 4 iunie 1942, ora 18:00, publicată ulterior și în Revista Radio România, anul II, nr. 68, p. 19):
„În ceea ce privește pictura și sculptura, femeia a fost întotdeauna socotită ca venind după bărbați; i s-a atribuit rangul inferior de repetitor, nu de creator. Este adevărat că noi femeile n-am avut încă o corespondență a geniilor lui Michelangelo și Leonardo da Vinci, dar nu la femeile genii ne gândim când e vorba de femeia și arta plastică, dar la femeile talentate, la fel cu miile și miile de talente masculine. În această situație de «talente», nu există inferioritate pentru femei și o pot dovedi cu multe exemple (...)”.
După ce trece în revistă și demontează câteva dintre prejudecățile care au circulat despre arta femeilor, de pildă că nu ar fi fost capabile să creeze drumuri noi în artă, Olga Greceanu - dedicată în mare măsură artei monumentale, ceea ce era și este încă un sector artistic plin de greutăți, inclusiv pentru un bărbat, iar această doamnă a Rugului Aprins i-a făcut față cu brio! -, aceasta se întreabă, retoric: De ce o femeie n-ar putea să picteze bine?
Iată și răspunsul pe care îl găsește:
„Chamfort a spus că femeia are un compartiment mai puțin în creier decât bărbații, dar unul în plus în inimă. Când se va stabili cu precizie ce înseamnă talent, de unde vine, cu ce construcție organică a corpului e în legătură, când se va stabili dacă ține mai mult de unul din compartimentele creierului sau ale inimii, vom ști dacă organic femeia e redusă la inferioritate artistică față de bărbați sau dacă Goethe are dreptate când spune că «bărbații își bat joc cu multă plăcere de femeile ce încearcă să-și însușească unele cunoștințe și o fac dintr-un amor propriu colectiv ca să întârzie vremea când vor roși de inferioritatea lor față de superioritatea sexului slab».
Goethe prevede așadar și vremea când rolurile se vor răsturna. Nu există prin naștere, printr-un defect organic sau lipsa vreunui simț, o cauză care să pună femeia artistă pe o scară mai joasă decât a bărbaților, dar dacă - în totalul producțiilor - se constată o inferioritate în creație, e numai pentru că femeia nu e liberă, nu poate dispune de vremea ei pentru a face numai artă, fiind reținută de căminul ei. Arta ca să se dezvolte are nevoie de o atmosferă de entuziasm, de libertate, de ceva ce să biciuiască sensibilitatea artistului, departe de organizarea vieții de toate zilele, de preocupările minuțioase ale gospodăriei.
Dintre toate profesiunile, arta este cea mai complicată, pentru că nu se poate manifesta decât atunci când artistul e pus într-o situație de încântare, de farmec, la care trebuie să ia parte spiritul, ochiul și mâna. Întreaga atenție se concentrează pe o mică suprafață de carton sau pânză, pe care se decide destinul lui. În acele momente de realizări se produce cea mai exclusivă intimitate între omul artist și simțul lui. În câteva trăsături va exprima tot ce știe, tot de ce e capabil, tot ce valorează. Nereușita e o catastrofă. Îl umilește, îl descurajează. Va trebui să aștepte cine știe câte zile, câte luni, ca să reînceapă o nouă operă a spiritului. De aceea, artiștii trebuie menajați; lor trebuie să li se ascundă grijile domestice. Or, femeia, oricât de genială ar fi, are o casă de supravegheat, dacă nu chiar de îngrijit, un bărbat pe care trebuie să-l menajeze și cel puțin un copil de crescut, deci trei preocupări de fiecare ceas, de fiecare minut, fără întrerupere, fără repaus, din primul ceas al căsătoriei și până la moarte. Bărbatul poate să se ocupe în același timp de meseria lui și de familie, tocmai pentru că familia se reazemă de grija ce-o poartă femeia, dar dacă femeia s-ar deda cu trup și suflet artei ei, închinându-i toată vremea, toate ceasurile, cui ar rămâne grija casei?
Pictorițele și sculptorițele sunt puse în situația de a renunța fie la instinctul lor artistic, fie la necesitățile familiale. Una sau alta din aceste renunțări le va fi la fel de penibilă și vor lăsa totdeauna în sufletul lor un șir de păreri de rău. Dacă se hotărăsc să se așeze la lucru, să picteze sau să sculpteze, aud dintr-odată zeci de chemări domestice, iar când se ocupă de casă, le tulbură ideea că nu pot realiza o operă a cărei viziune o poartă în minte.
Bărbatul-artist e întâi artist, pe urmă omul de toate zilele. Dacă trece în prima linie interesele lui omenești, și în al doilea rând arta, nu e artist mare. Femeia va pune însă, întotdeauna, în primul rând rolul ei de femeie și în al doilea rând arta. Are astfel două inimi: a femeii și a artistei. Când se supune uneia, o reneagă pe cealaltă. Când cedează uneia, o trădează pe cealaltă. Amândouă inimile sunt într-o continuă luptă și, până la urmă, nu se poate decide nici pentru una, nici pentru alta, dar se abate într-o oscilație fără sfârșit între amândouă forțele ce le poartă în ea. În astfel de condiții e greu să ajungă femeia un colos în artă. Ajung numai femeile care izbutesc să-și organizeze o viață independentă, departe de orice grijă de casă, de bani, așa cum a făcut în zilele noastre la Paris Marie Laurencin, pictorița care a fixat o etapă în arta plastică, care a inventat un stil, a creat o școală, mai mult chiar, a creat o viziune după care s-a reglementat tipul standard al tineretului feminin de azi.
Arta este o chestiune de inspirație. Artistul ar fi salvat dacă asemenea unui funcționar ar merge la ore regulate la birou și ar găsi, la orice oră ar fi, pe masă, ca pe niște mari registre, inspirația care-l așteaptă. Ar putea atunci și femeia artistă să vegheze la treburile casnice, să le amâne pe cele artistice, la care să nu se gândească decât în orele cu adevărat libere. Dar nu este așa. Inspirația e spontană. Nu vine decât foarte rar și la ore ciudate. Pictorul bărbat, consacrat artei, poate prinde oricând acea vizitare a inspirației, pentru că e liber, o așteaptă. Pictorița sau sculptorița, însă, recunoaște, grație sensibilității ei, ceasul binecuvântat al inspirației, dar pentru nimic în lume n-ar părăsi leagănul copilului ca să fixeze viziunea minții ei.
Poate că viitorul va aduce multe schimbări în morala vieții. Dar, așa cum a fost până azi, dacă nici o femeie n-a ajuns încă să fie Dante, e că a preferat să rămână Beatrice.”