Om şi timp
La nivel intelectual trăim un imbold aproape irezistibil de a ne aventura pe o cale ce ne-o închipuim ca fiind a cunoaşterii absolute. Cel mai adesea avem doar posibilitatea de a constata un fenomen sau o situaţie în care ne aflăm. Suntem foarte conştienţi de ceea ce tocmai ni se întâmplă, fără să putem clarifica mulţumitor de ce se întâmplă aşa, şi nu altfel. Neîndoielnic, nemulţumirea pare a fi justificată. Este ca şi cum am fi într-o călătorie, ştim mereu unde suntem, dar nu înţelegem de ce şi cum am ajuns aici. Din această perspectivă, se justifică uşor orice încercare, chiar şi una obsesivă, de a ne autodefini şi ulterior a ne cunoaşte până dincolo de oricare limită.
Chiar dacă la un nivel al evidenţei imediate ne declarăm îndreptăţiţi să râvnim la o cunoaştere mai bună de sine, nu putem să nu ne punem întrebarea dacă suntem cu adevărat realişti în curiozitatea noastră. George Coşbuc răspunde radical (vezi „Moartea lui Fulger“, ultima strofă). Acela care încearcă să înţeleagă mai mult decât ceea ce este evident într-o experienţă trăită este nebun. Nebunia se defineşte deci într-un sens diferit, neavând nimic de-a face cu o stare medicală deosebită, fiind doar o consecinţă, în sensul de pedeapsă primită pentru încercarea de a depăşi linia cunoaşterii, ale cărei limite ne sunt clarificate. Dacă e aşa, atunci chiar şi cel mai sănătos dintre muritori se îmbolnăveşte. Nebunul este cel care trece dincolo de hotarul cunoaşterii, tocmai pentru că dincolo de acest prag orice definiţie, orice altă experienţă este imposibilă la nivelul înţelegerii omeneşti şi, din acest motiv, identică nebuniei . Evident, ne este permis a contesta radicalitatea afirmaţiei, recunoscând poeziei dreptul unei exprimări dramatice, în virtutea căreia „cercetarea“ legilor aşezate într-un tărâm fără timp şi spaţiu este o nebunie. Totuşi, dacă este permisă comparaţia, ne-am putea gândi că aceia dintre noi care vizează un „dincolo“ al puterii de a înţelege readuc umanitatea în situaţia imediat premergătoare alungării din Rai, evident cu deosebirea că acum suntem avertizaţi asupra urmărilor. Fapt important, atenţionarea nu intervine doar ca o analiză la nivel teologic, ci este exprimată într-un cadru extins, aici al poeziei.
Viaţa este o permanentă raportare la viitor
În acest context este legitim să ne întrebăm dacă, în perspectiva unei modificări psihice rele şi bolnăvicioase, asemănătoare iadului, nu este mai bine să lăsăm lucrurile aşa cum par să fie, fără a mai visa la ceva ce nu intră în tiparul cunoscut al celor posibile şi uşor accesibile. Chiar dacă alternativa pare a fi mai sigură, ea nu este convingătoare. Ne situăm existenţial într-un spaţiu al fricii, care exclude cu brutalitate orice manifestare liberă. Am fi nişte vieţuitoare care ne ascundem în întuneric, chiar dacă visăm mai departe lumina de la care am fugit. Nu am mai simţi niciodată razele soarelui care ne vindecă ochii. Nu există bucurie mai mare decât o zi senină în toiul iernii, când după ger, ceaţă şi noapte e iarăşi senin. Ne lăsăm atunci copleşiţi de viaţă, nu mai închidem ochii, ci ne lăsăm conduşi de raza sclipitoare, chiar dacă, pentru secunde, nu mai vedem decât un nor luminos pe care începem să zburăm. Putem oare să ne ascundem, în loc să fim cutezători? Putem renunţa la visul de a zbura până dincolo de orizont? Sau alegem să nu mai ştim ce sunt orizontul şi visul aurit al libertăţii. Libertatea de a alege între bine şi rău este un dar divin, pe care l-am primit ca dovadă a infinitei iubiri dumnezeieşti pentru noi. În virtutea acestui fapt, dacă luăm aminte la cuvintele din Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov: „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus sunt, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare“ (Iacov 1, 17), înţelegem că a renunţa la libertate este semn rău, tot o nebunie. Libertatea reprezintă o garanţie a unui destin real finalizat în bine, prin care alegem liberi să fim alături de Dumnezeu. Concret, viaţa este o permanentă raportare la viitor, recunoscut ca trăsătura fundamentală a existenţei. Trăim pentru viitor, ne străduim, ne încăpăţânăm, uneori greşim chiar, pentru ceea ce va fi şi ce se alege din noi. Din acest motiv suntem chemaţi să nu acceptăm stagnarea configurată şi justificată din frica de a nu face ceva necugetat. Paradoxal, a sta pe loc, ţintuit în nesiguranţă, ezitând nehotărât, nu este nici măcar o acţiune în prezent, ci este forma radicală de trecut, o stare pe care am depăşit-o şi începem să o uităm. Omului îi este dat să se hotărască, să cumpănească, să judece şi să decidă după puteri. Şi doar în acest sens, în folosul unei înţelepte hotărâri, este folositoare raportarea la trecut, la ceea ce bătrânii au realizat, la experienţa şi reuşita lor. Kant spunea că atunci când vrei să porneşti pe un drum nou, să găseşti o cale nouă, să inventezi ceva, trebuie să fii primul. Dacă vrei adevărul în forma lui simplă, trebuie să te aşezi în spatele înaintaşilor, nu există o altă alegere.
Să recunoaştem oare în orientarea către viitor forma sub care se ascunde dorinţa de a ne autodepăşi spre o nouă calitate a cunoaşterii? Filozofia pare a recunoaşte acest lucru, imprimând viitorului un sens privilegiat. Heidegger recunoaşte timpului acel spaţiu unde aspiraţia la cunoaştere devine legitimă. Cu o restrângere importantă: o fundamentare existenţială în viitor este nesigură, pentru că, susţine filozoful, nu avem cum să cunoaştem finalul către care vom fi duşi. Din acest motiv, viitorul ne îngrijorează. Nu poate fi controlat, nici măcar influenţat, de ceea ce interesează şi vrem să realizăm. La Nietzsche, nesiguranţa în faţa viitorului devine radicală. Dacă viitorul nu ne duce acolo unde voiam, viaţa este o uriaşă lipsă de sens. Şi odată dezamăgiţi de viitor, cădem inevitabil în nihilism şi decadenţă.
Cu Dumnezeu orice drum capătă o perspectivă
Poetul înţelegea tentaţia cunoaşterii ca fiind o nebunie, negăsind nici o soluţie, nici o deschidere către acel seducător dincolo. Filozoful recunoaşte existenţei umane legătura indisolubilă cu temporalitatea în care acesta trăieşte, viitorul fiind, în raportul dintre om şi timpul pe care el îl are la dispoziţie, şansa prin care autodepăşirea este posibilă. Dar cum viitorul este inevitabil şi necontrolabil, pericolul de a avea un destin nedorit transformă şansa în risc insuportabil. Poetul îi lăsa omului posibilitatea de a nu se aventura acolo unde incertitudinea e prea mare. Filozoful nu crede că destinul poate fi oprit şi nici schimbat, catastrofa fiind posibilă.
Este adevărat, nu ne cunoaştem viitorul. Probabil că o asemenea cunoaştere ar fi cu adevărat o nebunie. Dar ştim unde vrem să ajungem, ştim că am fost chemaţi la mântuire, la iertarea păcatelor şi la viaţa de veci. Prin rugăciune şi fapte bune, Dumnezeu ne ajută să cunoaştem cele ce sunt de folos. Noi singuri, fără Dumnezeu, chiar dacă suntem poeţi sau filozofi, ne oprim undeva, recunoscând că nu avem soluţii. Singură credinţa în Dumnezeu nu ne lasă singuri la marginea unui drum, fără întoarcere şi fără perspective. Acest fapt este o evidenţă, o certitudine şi în acelaşi timp o mângâiere. Sub paza Celui de Sus putem să ne cunoaştem, să ne depăşim şi să ne transformăm. Dacă o vrem.