Omul cu viaţă duhovnicească poate controla întâmplările

După modul în care putem sau nu controla evenimentele prin rugăciune, putem măsura calitatea relaţiei noastre cu Dumnezeu. Este o afirmaţie şocantă aparent, însă întemeiată profund pe experienţa de viaţă a sfinţilor. Spre exemplu, Sfântul Isaac Sirul spunea: "Rugăciunea însoţită de curăţia vieţii e în stare să schimbe sau să controleze întâmplările". Iar Marcu Ascetul sublinia şi el această legătură între viaţa noastră interioară şi întâmplările care se abat asupra noastră: "Întâmplările sensibile sunt puii celor inteligibile".

Adeseori pierdem din vedere acest adevăr şi căutăm să ne dezlegăm problemele numai prin destoinicia raţiunii. Şi cu cât nu reuşim să realizăm ceea ce ne propunem, cu atât ne îndârjim mai tare. Or, în acest fel se amplifică tensiunea dintre dorinţe şi realitatea socială, cu neîmplinirile ei. Astfel se nasc frustrări ce iau forma unor ticuri verbale sau gestual-mimice, fobii, diverse afecţiuni psihice. Şi este important de subliniat, în acest punct, că toate frustrările sunt inevitabile când nu experiem minuni dumnezeieşti în viaţa noastră. Este chiar periculos să credem (conceptual) în existenţa lui Dumnezeu fără să avem experienţa lucrării şi intervenţiei Lui în viaţa noastră. Mai devreme sau mai târziu, credinţa neîntărită de rugăciune şi de experierea forţei ei, prin cele care ni se întâmplă, se pierde sau rămâne producând în noi dezechilibre interioare puternice. Or, dacă ne lipseşte această forţă de a conlucra cu puterile supranaturale, ne lipsesc rugăciunea şi curăţia, ducem un păcat greu. Sunt sfinţii care îşi alegeau ora morţii împreună cu Dumnezeu sau, ca Sfântul Spiridon, îi imobilizau pe hoţi cu legături nevăzute şi tot ei îi dezlegau cu rugăciune milostivă. Cuvioasa Maria Egipteanca sau Sfântul Serafim de Sarov pluteau deasupra pământului la rugăciune, alţii înviau morţi. Totuşi, când vorbim de necesitatea de a experia minuni prin credinţă, în viaţa de zi cu zi, nu avem în vedere neapărat întâmplări extraordinare ca acestea. Ne referim la minunile care împacă pe cei în duşmănie de ani şi ani, după ce ai postit, te-ai rugat, ai plâns, te-ai împăcat cu Domnul Hristos prin Taina Spovedaniei; la obţinerea unui serviciu care îţi permite să îţi întreţii familia, la vindecarea de o dependenţă psihologică sau de o adicţie, tămăduirea de angoasă, patimi sau false virtuţi. Dar ce să facem concret, ne putem întreba, ca să activăm prin credinţă puterile dumnezeieşti minunate? Cuviosul Paisie Aghioritul ne învăţa: "De obicei, când se cultivă dragostea cu durere pentru toţi oamenii lucrează dumnezeieştile puteri, numai să existe smerenie adâncă în suflet, pentru ca acesta să nu se mândrească crezând că aceste puteri sunt ale lui şi astfel să fie nedreptăţit Dumnezeu". Iar Cuviosul Seraphim Rose accentua aceeaşi legătură între minuni şi rugăciunea cu durere a inimii: "Durerea inimii este condiţia creşterii duhovniceşti şi a arătării puterii lui Dumnezeu. Tămăduirile şi celelalte minuni se întâmplă celor deznădăjduiţi, inimilor îndurerate, dar care totuşi continuă să se încreadă şi să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu. Atunci lucrează Dumnezeu. Lipsa (parţială) a minunilor din ziua de azi arată lipsa durerii inimii din oameni şi chiar din mulţi creştini ortodocşi". Constatăm însă, uneori, că aceste condiţii sunt îndeplinite, ne rugăm cu inima zdrobită, postim, ne smerim, credem cu tărie, trăim curat, dar ne covârşesc necazuri interminabile. În aceste situaţii trebuie să ne cercetăm cu maximă atenţie conştiinţa, pentru că poate fi o încercare dumnezeiască a credinţei noastre, dar şi un păcat greu la mijloc.