Omul duhovnicesc are vedere euharistică

În Biserică, omul este chemat să facă ucenicia unei existenţe euharistice, el se deprinde să folosească resursele naturale cu recunoştinţă, în oferirea lumii şi a lui însuşi.

Departe de a privi numai sufletul, asceza ortodoxă angajează şi corpul. Iar acesta, pătruns de lumina divină, o comunică întregului mediu cosmic de care este inseparabil. Pustnicul cel mai izolat acoperă în realitate lumea întreagă cu rugăciunea sa şi pregăteşte transfigurarea ei. "Slăviţi-L pe Domnul în trupul vostru", spune Apostolul. Ritmul respiratoriu şi cel al inimii ne sunt date pentru ca Duhul să pătrundă până la rădăcinile fiinţei noastre, pentru ca El să transforme inima noastră într-un "ochi de foc", într-un "ochi de lumină" care vede lumina Taborului, nu numai în ea însăşi, ci şi în evidenţa şi taina lucrurilor. "Contemplarea naturii", "a slavei lui Dumnezeu ascunse în lucruri" constituie un aspect major al misticii ortodoxe. Omul duhovnicesc încetează de a mai obiectiva, de a opaciza universul prin lăcomia şi orbirea sa, pentru a-l identifica cu "trupul lui Dumnezeu". Prezenţa sa exorcizează, alină, pacifică. El înţelege şi eliberează limbajul creaţiei. Biserica ne învaţă necesitatea metanoiei, a unei schimbări a minţii, a unei răsturnări de viziune, pentru a descoperi lumea lui Dumnezeu, a ne limita şi a trăi mai simplu într-un chip mai puţin distructiv. Postul mai cu seamă ne îngăduie să luăm distanţă faţă de lăcomia egoistă a condiţiei căzute. (Olivier Clément, Adevăr şi libertate. Ortodoxia în contemporaneitate)