Omul ipocrit este cel care își uită menirea
În mod obișnuit, când auzim de ipocrizie, ne gândim la fățărnicie, la omul viclean, prefăcut, cu mai multe fețe. Mântuitorul Iisus Hristos îi critică pe învățații farisei pentru că nu au inimă curată și bună, dar se laudă cu faptele lor bune: „Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru şi, iată, toate vă vor fi curate” (Luca 11, 41). Adică scopul faptelor bune este să dobândim o inimă bună. Nu urmărim răsplata lui Dumnezeu, ci căutăm să fim autentici în iubirea noastră pentru oameni.
Nici nu așteptăm să fim apreciați și lăudați pentru manifestările credinței noastre. Nici nu îi dăm pe alții la o parte, împingând cu cotul sau umărul în biserică pentru a trece noi. Nu ne așezăm în scaunele din față cu mândrie, dar nici nu ne îngrămădim în spate, când este loc în biserică, dintr-o falsă smerenie. Altminteri, ni se vor potrivi și nouă cuvintele: „Vai vouă, fariseilor! Că iubiţi scaunele din faţă în sinagogi şi închinăciunile din pieţe. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că sunteţi ca mormintele ce nu se văd, şi oamenii, care umblă peste ele, nu le ştiu” (Luca 11, 43-44).
Nu doar patimile sunt păcate, ci și virtuțile simulate
Despre patima virtuții simulate sau a virtuții de formă vorbea și Georgios Manzaridis, subliniind beneficiile ascultării în viaţa de creştin: „Omul se eliberează nu doar de patimile şi păcatele lui, ci şi de virtuţile sale formale şi de faptele sale bune săvârşite în mod formal, care adesea îl fac prizonier eului propriu şi îl ţin departe de Dumnezeu” (Morala creştină, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 226). Este o nuanță extraordinară, pentru că noi suntem obișnuiți să ne spovedim păcatele, dar nu și virtuțile. Acest examen de conștiință este necesar, pentru a surprinde dacă ne mișcăm în duhul autenticității sau au pătruns în noi viclenia, înșelarea și duhul minciunii.
Moralistul francez La Rochefoucauld distingea mai multe forme de ipocrizie. Una dintre ele este autolamentarea sau plânsul de mila ta. Autorul se referă mai ales la plânsul fals al unora de la înmormântări. Sunt vizați cei care se lamentează după buna părere pe care o avea defunctul despre ei sau pentru timpul plăcut pe care îl petreceau în compania aceluia, sau pentru foloasele materiale pierdute. Este ipocrizie, pentru că „în amărăciunile de felul acesta ne înşelăm pe noi înşine”. Emil Cioran evidenția o energie interioară extraordinară pe care o maschează cel care își plânge de milă: „Nu-l consideraţi învins pe cel care se înduioşează de sine: el are încă destulă energie pentru a se apăra de primejdiile care-l ameninţă (...) E felul său de a-şi travesti vitalitatea. Se afirmă şi el cum poate: lacrimile sale ascund adesea un ţel agresiv” (citat din Ispita de a exista, în Eseuri, antologie, traducere și cuvânt înainte de Modest Moraru, Editura Cartea Românească, București, 1988, p. 107).
O altă formă de ipocrizie constă în purtarea permanentă a unei măști serioase, grave și triste. La Rochefoucauld o descria ca pe „afişarea unei mâhniri fără alinare” - o formă de vanitate ce le-ar caracteriza mai ales pe femei, care ar vrea să atragă atenția asupra lor, părând interesante și misterioase. „Cavaleri ai Tristei Figuri”, cum ar spune Cervantes, întâlnim însă și între bărbați. Concepția romantică a geniului neconsolat, care trebuie să sufere pentru a-și confirma superioritatea față de contemporanii lui ignoranți, supraviețuiește chiar și în mentalitățile de astăzi.
Mai există încă o categorie de lacrimi, cu izvoare sărace, care curg şi seacă repede: unii plâng ca să le meargă numele că sunt duioşi; alţii plâng pentru a fi compătimiţi, alţii plâng ca să fie plânşi; în sfârşit, mai sunt unii care plâng ca să scape de ocara de a nu plânge” (Maxime şi reflecţii, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, fr. 233, pp. 62-63). Despre tot acest carusel al lacrimilor se exprima și Cuviosul Paisie Aghioritul: „Aghiuță nu vrea ca cineva să se bucure. El găsește moduri să-i întristeze și pe cei care au motiv, și pe cei care nu au” (Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007, p. 141). Antidotul întristării este plânsul pentru păcate, îngemănat cu recunoștința și slăvirea lui Dumnezeu. „Nădejdea în Dumnezeu este pârghia care răstoarnă deznădejdea, slobozește sufletul de întristare și de neliniște și întărește încet-încet puterile duhovnicești cu vioiciunea dumnezeiască pe care o dă” (Op. cit., p. 145).
De la înșelarea aproapelui la amăgirea de sine
Desigur, ipocrizia nu se manifestă doar ca plâns și falsă tristețe. Omul poate să viclenească și cu satisfacții demonice și bucurii necurate. Însă esența acestei ipocrizii, pe care Pascal Bruckner o numea clasică,constă în atitudineaspecifică omului care se preface a fi moral pentru a înșela. Gânditorul o deosebea de ipocrizia contemporană - cea prin care un om se înşală pe sine: „Ipocrizia clasică exprimă ruptura dintre moravuri şi respectabilitate; cea contemporană, hiatusul dintre idealul afişat şi realitatea trăită” (Paradoxul iubirii, Editura Trei, Bucureşti, 2011, p. 38).
Mai exact, construim teorii despre iubire, fericire, partenerul perfect, apariția vieții, cosmogonie etc. cărora viața ar trebui să li se conformeze. De exemplu, accepți teoria că există un suflet-pereche pentru fiecare, apoi aștepți ca partenerul ales să se comporte conform teoriei, să îți ghicească gândurile, să nu te supere niciodată etc. Sau, în știință pornești de la teoria evoluționistă sau a veșniciei materiei, pe care le consideri definitive, nu le pui sub semnul întrebării, și de aici încolo dezvolți alte concepții, dând la o parte faptele din realitate care te pot contrazice. Ne iluzionăm pe noi înșine atât prin orizontul așteptărilor nerealiste de la ceilalți, cât și prin îngustimea cadrelor conceptuale în care vrem să cuprindem infinitul vieții.
Ipocrizia este așadar o deformare sufletească, poate chiar o rană emoțională, dar și o abordare intelectuală eronată și limitativă cu privire la realitate. Rădăcinile ei provin din preocuparea excesivă și chiar exclusivă pentru lumea trecătoare și grijile ei, ignorând viața veșnică și scopul spiritual superior al omului. „Când nu uităm că menirea noastră aici pe pământ este dobândirea Împărăției lui Dumnezeu, ne învață Cuviosul Paisie Aghioritul, atunci pătrunde în noi neliniștea cea bună. Mai devreme sau mai târziu această neliniște ne va strămuta sufletul în spațiul duhovnicesc, unde va găsi oxigen din belșug, va prinde viață și va zbura la înălțime” (Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007, p. 321).