Omul sfinţeşte locul. Mihaela Lală şi complexul muzeal de la Drăgănești-Olt

Mult timp, neoliticul, ­preistoria în general, a fost considerat drept „comună primitivă”. Deși multe ­dintre realizările epocii au constituit o „revoluție” în dezvoltarea omenirii, ele au fost uitate de urmași. Satul neolitic, aparținând culturii Gumelnița, cu o vechime de peste 4.500 de ani, reconstituit în ­mărime naturală în incinta Muzeului Câmpiei ­Boianului „Traian Zorzoliu” din Drăgănești-Olt, unic ­în țară, constituie o adevărată comoară națională, despre care inițiatorul ­proiectului, profesorul ­Traian Zorzoliu, spune că reprezintă doar „o uliță din satul original”.

Într-o zi petrecută în ­Oltenia, am călcat și noi pe ulițele acestui sat, scoborându-ne în istorie ­până aproape de începuturile ei, trăind sentimentul unei contem­poraneități tulburătoare cu oamenii din acele vremuri. Am regăsit în cultura lor nu numai obiecte întâlnite în copilăria noastră rurală, ci și o spiritualitate ancestrală, țărănească, exprimată în sacralitatea vetrei, în semne încrustate pe obiecte de uz casnic din lemn, pe vase din lut, pe unelte gospodărești, în culorile și simbolurile (spirala, de pildă) care continuă să dăinuie și astăzi pe stâlpii caselor, pe țesături și cusături, elemente care, oricât ne-ar surprinde, s-au „așezat” într-o continuitate în timp, mar­cându-ne definitoriu originalitatea și identitatea noastră na­țională.

Complexul muzeal

Experiența trăită aici ne-a fost întregită de informațiile și expli­cațiile oferite de un muzeograf profesionist, doamna preoteasă Mihaela Lală, soția părintelui David Ion Lală, slujitor, alături de părintele Gheorghe Lală, la Parohia „Adormirea Maicii Domnului” din Drăgănești-Olt, profesor și director la Liceul Teoretic „Tudor Vladimirescu” din același oraș. Doamna preoteasă este absolventă a Facultății de Istorie din Craiova, restaurator ceramică, iar după plecarea la Domnul a directorului muzeului, Traian Zorzoliu, a cărei ucenică a fost, a preluat și funcția de muzeograf.

După ce am vizitat celelalte componente ale acestui complex muzeal inedit, deosebit de bogate în artefacte („Secția de istorie”, care cuprinde perioada neolitică, epoca bronzului, epoca medievală și epoca contemporană, „Conacul” de secol XVIII, proprietatea lui Ioan Polihronie, fost subprefect al orașului Slatina, care adă­posteșe Secția de cult creștin ­ortodox „Odoare sfinte”, Secția de etnografie „Lada de zestre”, Secția de artă plastică „Universul ­culorii”, Secția de memorialistică „Traian Zorzoliu” și „Crama”), ne-am închinat în bise­ri­cuța-troi­ță din curte, cu hramul „Sfântul Iosif de la Partoș”, apoi am admirat expoziția pompierilor intitulată „Istoria focului”, „Casa țără­nească” de secol XV-XVI, tipică zonei, „Bordeiul” semiîngropat, locuință milenară cu un deosebit inventar casnic rural, și „Atelierul de fierărie”. După aceea, am pătruns în arheoparcul neolitic, ajun­gând în satul preistoric gu­melnițean pe o punte de lemn construită peste un șanț de apărare.

Revoluția unei epoci uitate

„Partea cea mai frumoasă, inedită, a muzeului nostru o constituie arheoparcul neolitic, unic în țară. El a fost deschis în 2010, prin efortul unei echipe conduse de marele om de cultură Traian Zorzoliu. Cultura Gumelnița este răspândită pe întreg teritoriul României, dar mai bine materializată în partea de sud a țării. Ea se întâlnește și pe teritoriul Bulgariei și se caracterizează prin existența unei ceramici de început, stângace. Vorbim însă de o cultură deosebită, deoarece neoliticul schimbă radical relația omului cu mediul, aducând foarte multe lucruri noi. În țara noastră această perioadă cunoaște două etape: neoliticul timpuriu, 6600-5500 î.Hr., și neoliticul dezvoltat, 5500-5000 î.Hr. Cultura Gumelnița este strâns legată și de eneolitic. Acesta se întinde până pe la 3800 î.Hr. În neolitic apar tehnici noi, precum șlefuirea și perforarea pietrei, metode pe care oamenii le foloseau frecvent. Apare silexul, materialul revolu­ționar al întregii epoci, din care oamenii își confecționau lame, răzuitoare și străpungătoare care îi ajutau foarte mult. Totodată, se face trecerea de la economia «pră­dalnică» la cea productivă și se produce o sedentarizare a populației care aduce noi elemente benefice comunităților. Apar locuințe stabile la suprafața pământului, cu structuri de lemn lutuit și cu un habitat foarte generos. Acum, oamenii își construiesc ­casele în apropierea apelor și pădurilor, care le asigură hrana. Vorbim așadar de comunități stabile, ocupații noi, precum olăritul, torsul sau țesutul, de artă, de domesticirea animalelor și de prelucrarea la un nivel înalt a ceramicii, cu tehnici noi. Dacă la început vasele erau de dimensiuni mici, realizate grosier, spre finalul perioadei, ele aveau margini subțiri, erau făcute din pastă fină, pe tipar, multe având dimensiuni mari și formă bitronconică, împrumutată de la burdufurile de piele, fiind folosite pentru depozitarea proviziilor agricole. Ornamentele acestora sunt deosebite. Apar butonii de prindere de pildă, unele ornamente mai simple sunt realizate prin amprenta degetelor și a scoicilor, prin scrijelirea acestora cu bețișoare, dar apare și spirala. Simbol al astrului solar, foarte venerat în acea vreme, pentru că el asigura bună­starea, lumina, căldura, întreaga comunitate gravitând în jurul lui. Așa au apărut obiceiurile, aducerea de mulțumiri soarelui pentru tot ceea ce le oferea, dar și ritul înhumării în gropi ovale, defunctul fiind așezat în poziție chircită, fetală, pe partea stângă, obligatoriu, cu fața către nord și cu spatele spre sud, cu palmele sprijinind bărbia și cu coatele apropiate de genunchi, cu obiecte personale în jurul său sau fără. Noi am materializat toate aceste lucruri aici”, ne spune doamna preoteasă Mihaela Lală.

Arheoparcul preistoric

Intrăm în arheoparc, pășind printre căsuțele neolitice în mărime naturală, ca pe ulița satului nostru de câmpie din vremea copilăriei, tulburați de multele asemănări, dar și de sentimentul unei liniștite obișnuiri cu cunoscutul. Atingem vasele pe care oamenii neolitici le-au folosit, unele reconstituite, altele aflate doar în stare de fragmente originale, privim arhicunoscuta rogojină, peștii puși la uscat, bășicile de animal, uneltele din piatră, războiul vertical, cuptorul, fereastra cu „perdea” împletită din papură, vatra, coșul de nuiele, pereții ­frumos pictați și toate celelalte obiecte existente în habitat. ­Undeva în spatele unei colibe, descoperim locul de sacrificare a animalelor și chiar o groapă funerară cu scheletul autentic în ea, extras din tell-ul (măgură de pământ) gumelnițean de la Drăgă­nești-Olt, situat în lunca Oltului, pe malul vestic al pârâului Sâi, înconjurat de apă până în 1964, care a servit ca model reconstituirii așezării.

„Pe acest tell au fost organizate numeroase campanii arheologice. Așezarea neolitică a fost cercetată intens din 1982 până în 1995, când din motive financiare săpăturile au fost sistate. Pe atunci, profesorul Traian Zorzoliu a adus la fața locului o echipă de spe­cialiști, care a ajuns la concluzia că aici au existat trei straturi de locuire, cu trei niveluri de artefacte și populații neolitice. De pe acest tell au fost extrase opt morminte. Cea mai fructuoasă campanie arheologică a fost cea din 1993, când s-a descoperit o locuință, prevăzută cu gropi în care s-au identificat urmele unor pari din lemn care susțineau casa cu podeaua lutuită. Aveam așadar de-a face cu o locuință simplă, cu acoperiș în două ape, cu un inventar extrem de generos. S-a descoperit un fragment dintr-o rogojină, care era de fapt un pat, cu o lungime de 6 metri și o lățime de 2 metri jumătate. Pe un asemenea pat dormeau familii întregi: bunici, părinți, copii, nepoți. În ­interiorul locuinței, într-un colț, s-a descoperit vatra, care avea ­rolul de a ilumina pe timp de noapte, a încălzi încăperea și de a servi pentru prepararea hranei. Populațiile neolitice știau să facă focul pentru că deprinseseră taina aprinderii lui prin ciocnirea a două pietre sau prin frecarea unor bețe în vegetație uscată. Cel de-al treilea spațiu al locuinței dispunea de o măsuță de cult, partea cea mai importantă din tot habitatul. În sudul României, altarele neolitice erau de formă circulară, joase, din pământ, ornamentate bogat, în culori naturale variate: ocru, negru, culorile pământului, care difereau de la o zonă la alta. Foarte mult folosită era spirala, apoi liniile în zig-zag, motivele astrale, luna, soarele. Inedită este statueta care a fost găsită în acest tell, aflată acum la Muzeul Jude­țean Slatina. Obiectul este un mic ansamblu compus dintr-un scaun, pe care stă o femeie, în poziție relaxată, cu mâinile încru­cișate pe abdomen. A fost numită «Zeița mamă», simbol al ferti­lității, dar și al matriarhatului. La început, bărbatul și femeia erau egali în drepturi, dar mai târziu a apărut matriarhatul dezvoltat, când femeia predomina în totalitate, pentru că ea năștea, asigurând continuitatea familiei și a așezării, se preocupa de nevoile lor și rezolva, în mare parte, problemele, bărbatul, ocupat cu agricultura, rămânând departe de obligațiile imediate și comunitare. El nu mai putea fi implicat semnificativ în viața satului, nemaifiind activ în cadrul ei. De aceea, femeia a preluat o parte și din treburile bărbatului, devenind astfel liderul familiei. În atri­buțiile femeii intra și înfrumu­sețarea locuinței, obți­nerea materiei prime pentru tors, țesut, dar și confecționarea hainelor. Dacă la început acestea erau simple drapaje, piei de animale aruncate pe umeri, odată cu apariția acului din os, ele au luat forma corpului. Femeia înfru­museța locuința, împletea, țesea la războiul vertical cu greutăți din lut, pe care îl folosea la maximum pentru realizarea rogojinilor, a așternuturilor sau pentru producerea materialului din care cosea îmbrăcămintea. De aceea, acest sat neolitic reconstituit în muzeul nostru, care cuprinde o colibă obișnuită de locuit, casele pescarului, agricultorului, vânătorului, olarului etc., are o valoare extraordinară. În primul rând, pentru că vorbim despre niște populații de mult apuse, a căror existență este foarte puțin cunoscută. ­

Din nefericire, astăzi în școală nu se mai studiază aproape deloc ­originile acestor strămoși și ce ne-au lăsat ei moștenire. Și e păcat, pentru că foarte multe din obiectele inventate de ei le folosim și astăzi, chiar dacă sunt făcute din alte materiale, au forme moderne sau alte întrebuințări. Avem de asemenea spirala, pe care o întâlnim și în prezent, care s-a perpetuat în timp și în alte culturi. Dacii și romanii, spre exemplu, au preluat simbolul neolitic al soarelui, conferindu-i expresia eternității, a vieții de după moarte. Iar noi îl folosim astăzi, aducându-ne aminte de trecerea timpului și de faptul că viața este ca o spirală, ea neterminându-se niciodată. Se poate spune că ­neoliticul este o bază a civilizației noastre, pentru că fiecare popor care a venit a preluat din elementele lui și le-a dus mai departe. Nu vorbim despre o epocă stinsă definitiv, cu obiceiuri, porturi, simboluri blocate, ci de o continuitate, de o preluare a lor în timp, de o îmbunătățire sau de dezvoltarea unui caracter aparte pentru fiecare perioadă care a urmat. Iată de ce muzeul nostru vine în sprijinul vizitatorului și-l poartă prin toate etapele, din neolitic, prin perioada dacilor și a romanilor, prin cea medievală, fiecare cu ­artefactele ei, care și-au lăsat amprenta asupra dezvoltării poporului nostru, ajungând până în epoca modernă”, ne mai spune doamna muzeograf Mihaela Lală.

Oamenii locului

După mai bine de o oră petrecută în Muzeul Câmpiei Boianului „Traian Zorzoliu”, am plecat spre orașul nostru de beton, cenușiu, înghețat și îmbolnăvit, nu înainte de a mulțumi ghidului, care a ținut să ne sublinieze că în această continuitate scoborâtoare din neolitic trebuie pomenită și moște­nirea istorică și culturală a zonei și a orașului Drăgănești-Olt. O urbe care a dat țării oameni de seamă, precum interpreta de muzică ­populară Elena Constantinescu, rapsodul Lică Militaru, care a promovat obiceiurile și tra­dițiile de nuntă specifice zonei, elevii olimpici, generalul Liviu Teiușanu, fiu de preot ortodox, primul atașat militar al României în SUA, care a sensibilizat opinia publică americană pentru cauza românilor; participant la Primul Război Mondial și care a prezentat-o, în februarie 1917, pe Ecaterina Teodoroiu elevilor Școlii Militare de Infanterie Iași, numind-o într-un raport către Principele Nicolae „Jeanna D’Arc a noastră”; prieten foarte bun cu Regina Maria, sau Ștefan Suvalcea, primul comandant de pompieri din Olt, de acum peste 150 de ani, ordonanță a domnitorului Cuza și ofițer de companie al Elenei Cuza, care i-a cunoscut pe membrii Casei Regale și care, întors acasă, a înființat primul comandament al pompierilor la Slatina. Sau Tănase Constantin, învățătorul unionist din Izvoarele, care la 19 decembrie 1857 a citit o moțiune de la tribuna Adunării Ad-hoc, în care susținea dreptul țăranilor de a participa la viitoarele Adunări Legiuitoare. Perso­na­lități care „au ars” pentru valorile perene ale neamului crezând, ca și Traian Zorzoliu, că omul nu poate muri decât de două ori: „O dată când decide Dumnezeu, și o dată când vor muri cei care îl pomenesc”. Pentru că „pomenirea ți-o faci prin fapte, care înseamnă muncă, perseverență și renun­țări”, adică acea jertfă „pe care o faci în folosul comunității”...