Onisim Colta sau lecţia privitului în lumină

Despre artistul vizual Onisim Colta se vorbeşte, pe nedrept, extrem de puţin. Prea rar îi vedem expoziţiile prin Bucureşti. Cu toate că lucrează enorm şi expune adesea în ţară. În special în Ardeal. În 2012, Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia i-au găzduit câteva lucrări în cadrul retrospectivei colective SEMNificaţii, „despre semn şi reconstrucţie arhetipală“. Dar maestrul Colta merită din plin o personală la Bucureşti, într-un spaţiu expoziţional generos, care să-i reflecte cât mai fidel anvergura, preţiozitatea şi profunzimea demersului creator. 

 

Maestru incontestabil al conceptualismului sacru românesc (termen cu ambiguităţi, dar destul de încetăţenit pentru definirea în linii mari a unei direcţii), Onisim Colta este o prezenţă discretă. Nu iubeşte gălăgia, nici impozanţa, nici intelectualismul afişat al unora dintre reprezentanţii curentului.

 

Este unul din puţinii artişti ai meditaţiei despre sacru care nu se feresc de munca asiduă, care pun pe picior de egalitate inspiraţia cu înţelegerea mistică şi cu osârdia fizică în faţa materiei. Morala religioasă numeşte asta „smerenie“. De aici, probabil, armonia apollinică degajată de toate lucrările sale.

 

Maestru al formei, artistul arădean ştie să se ferească de formalism. Spirit enciclopedist cum rar se întâlneşte în (post)modernitatea simezelor, nu îngăduie erudiţiei să îi stăpânească talentul. Cu toate că arta sa sondează misterul şi se hrăneşte, esenţial şi conştient, din marile mistere ale lumii şi a ceea-ce-este-dincolo-de-lume, misterul şi semnul religios nu sunt transformate în monedă sau în „brand comercial“. Dimpotrivă, fiecare nouă lucrare invită la o revizitare „în adâncime“ şi reconsiderare a acestora, prin „re-lucrarea“ calofil-caligrafică a obiectului, întru re-materializarea lui osârdnică şi migăloasă pe şevalet sau în materiile mai grele ale tridimensionalităţii - trudă îndelung elaborată, ritualică (şi prin asta substanţial diferită de hiper-realismul din care îşi trage formal sorgintea), adevărată asceză de atelier, care te trimite cu gândul la mitul marilor geneze ale lumii, când Îngerii plăsmuiau cele cărora Domnul le-a spus „să fie!“. Reluând gestul sacru-întemeietor, cu o devoţiune ce transformă calofilia în filocalie, artistul pare că voieşte să se aşeze, discret şi aparent impersonal, în umbra mâinii plăsmuitoare a Îngerului genezei. Acesta pare a fi sensul ascuns, „sacerdotal“ al demersului său creator. 

 

Dar sacerdoţiul nu este niciodată strict impersonal. Căci reinvocarea fiecărui moment arhetipal al genezei şi revelaţiei ori al timpului sacru al marilor culturi şi tradiţii îi descoperă de fiecare dată câte o nouă semnificaţie. Din Cartea deschisă a Facerii (acril pe pânză, 2009) se scurge un şuvoi de lapte sau mană, în formă de floare de crin sau de goarnă vestitoare a Cuvântului, din cărţile de rugăciuni încolţeşte iarbă, bisericile părăsite redescoperă privirile sfinţilor, Gândul către Meteora - excepţională lucrare prin graţie şi esenţializare, dar despre câte nu putem spune asta? - reactualizează imperativul petrin din taina transfigurării „Să facem aici trei colibe“, altă Carte a Facerii revarsă fire de iarbă, vechi rulouri de pergament absorb iarba vieţii ori, desfăşurându-se, o renasc... 

 

Aceeaşi lumină lucidă şi contrastivă, matinală - lumină revelatoare a detaliilor grafice, dar şi a sensurilor - scaldă toate lucrările de şevalet, fie acestea trimiţătoare la marea zestre creştină, fie la momente esenţiale ale marilor culturi dinainte de Hristos, fie la instanţe paradigmatice ale omului arhetipal şi ale teodiceei universale. 

 

Cultul cărţii-fără-sfârşit, al ruloului pergamentar, al stupului, al hranei harice, al ruinei în curs de renaştere configurează, din unghiuri multiple, aceeaşi grijă ontologică pentru recuperarea istoriei sacre a lumii - o istorie în curs de uitare, dar căreia îi aparţinem de drept, o istorie în a cărei matcă înţeleptul maestru învaţă să trăiască plenar, pentru a ne invita şi pe noi să o facem.