Ora cu îngeri

Copiii desenează. Sunt, ca de obicei când fac asta, foarte concentraţi. E musai ca desenul lor să fie cel mai frumos. Cu toate astea, profesoara decide să le testeze atenţia distributivă:
- Cine spune o poezie?

Mai multe mânuţe se ridică, o alege pe una. O fetiţă se ridică doar pe jumătate din bancă şi, continuând să deseneze, începe să spună „Înger, îngeraşul meu”. Inevitabil, mai mulţi o îngână - doar ştiu şi ei!

Puţin mai târziu, la îndemnul profesoarei, se aude din toată clasa cântecul „Moş Crăciun cu plete dalbe”, în vreme ce degetele şi privirile rămân dedicate desenului. Tema e, fireşte, Crăciunul.
Am venit ca să văd cum sunt „îndoctrinaţi” copiii în ora de religie. În mod ciudat, din când în când, fără veun motiv anume, fără să se fi întâmplat nimic, cineva aruncă din nou în spaţiul public, pe un ton inchizitorial, solicitarea expresă să nu se mai facă religie în şcoală.

Solicitarea cui? Anul trecut, după ce seculariştii s-au dat peste cap şi au obţinut modificarea legislativă în urma căreia trebuie formulată o cerere pentru înscrierea la orele de religie, acest lucru l-au făcut peste 93% dintre părinţi. Şi asta după ce nemulţumiţii clamaseră - şi unii mai susţin şi azi - o victorie fără obiect: că ar fi reuşit să facă în aşa fel încât religia să nu mai fie materie obligatorie! Or, cum ştiţi, nu a fost nici o clipă, din 1990 până azi.

Religie în şcoală se face aproape peste tot în lume. În unele ţări e obligatorie, în altele - la fel ca la noi - opţională, în altele în şcoli private, sunt o mulţime de variante. În general e vorba despre religia majoritară în statul respectiv; în unele cazuri, de o prezentare generală a religiilor, dar cu accent pe cea naţională. Esenţial este însă că în toată lumea se consideră că - într-o formă sau alta - religia face parte dintre lucrurile esenţiale despre care copiilor trebuie să li se vorbească la şcoală.

Se poate învăţa credinţa, se poate învăţa iubirea? - sună una dintre întrebările contestatarilor, pe care ei o consideră retorică. Dar răspunsul este afirmativ! Altfel de ce le-am vorbi copiilor la şcoală despre iubirea faţă de părinţii lor, faţă de ţara în care s-au născut sau faţă de artă? Nu poţi să predai un sentiment, dar poţi să-l explicitezi şi, mai ales, poţi să-i discuţi dimensiunile şi importanţa.

Pe de altă parte, deşi creştinismul este întemeiat pe iubire, sentimentele sunt departe de a fi singurele lucruri despre care trebuie să vină vorba - şi chiar vine - la orele de religie. De-ar fi să pomenim numai morala! Uitaţi-vă la televizor... Ce, în afară de morala ortodoxă, poate ţine piept valurilor de imoralitate, frivolitate, violenţă şi urâţenie care curg dinspre ecranul televizorului şi deseori şi cel al calculatorului?

De-ar fi să pomenim de asemenea pildele biblice, învăţături de viaţă formulate în urmă cu mii de ani, dar valabile şi azi - sau poate mai ales azi, când lumea şi viaţa s-au complicat atât de mult şi oamenilor le trebuie tot mai multă îndrumare. Lumea e minunată, însă, la fel ca un frumos şi sofisticat aparat electronic, are nevoie de un manual de utilizare...

M-am dus să văd cu ochii mei cum sunt „îndoctrinaţi” copiii şi ceea ce am văzut a fost o oră de muzică, desen, poezie şi discuţii libere despre Dumnezeu şi lumea pe care a creat-o. Sigur, aş fi putut fi suspicios: poate că doamna profesoară a căutat să mă impresioneze. Dar ce, copilul meu nu are gură să-mi spună acasă „Azi a fost cu totul altfel!”? N-a fost cazul.

Am fost întrebat uneori ce au câştigat copiii mei de pe urma orelor de religie. Am răspuns: echilibru. Adaug acum: un spor de bunătate. O înălţime mai mare a perspectivei asupra lumii.

Accelerarea şi aprofundarea procesului de autocunoaştere. Conştientizarea aparte­nenţei la o comunitate. Conştientizarea faptului că venim de undeva şi avem un scop. Câte puţin din toate astea şi din altele încă.

M-am dus să văd cu ochii mei cum sunt „îndoctrinaţi” copiii şi ceea ce am văzut a fost o oră cu îngeri.