Orbire vindecată și orbirea lăuntrică care refuză lumina sau a rămâne în întuneric

Evanghelia după Sfântul Ioan, în capitolul al IX-lea, ne deschide o pagină în care se împletesc taina vindecării și revelația credinței. Nu este vorba doar despre o minune dedicată vieţii biologice, despre redobândirea vederii, ci o adevărată naștere în lumină, trezire a sufletului către cunoașterea lui Dumnezeu.

Cel vindecat nu primește doar darul vederii ochilor, ci pășește pe calea descoperirii dum­nezeiești. Întrebarea rostită: „Cine este, Doamne, ca să cred în El?”, devine ecoul unei căutări sincere, al unei inimi care dorește să se umple de adevăr. Astfel, vederea sa nu se oprește la cele sensibile, ci se ridică spre o luminare lăuntrică, totală, o strălucire a sufletului care îl așază în comuniune cu Hristos.

În contrast, fariseii, deși pretind că văd și că dețin cunoașterea, rămân închiși într-un întuneric mai adânc decât orbirea trupească. Ei refuză lumina tocmai atunci când aceasta se arată limpede înaintea lor. Și astfel, drama lor nu este lipsa ochilor, ci împietrirea inimii, închiderea voită față de adevăr, care umbrește mintea și usucă sufletul.

Așa cum au mărturisit cu înțelep­ciune marii Părinți ai Bisericii, adevărata orbire nu este, în primul rând, lipsa vederii trupești, ci refuzul adevărului - mai ales al celui pe care Mântuitorul Iisus Hristos l-a adus lumii ca pe o lumină neapusă.

Neputința ochilor este, fără îndoială, o suferință adâncă, atât pentru cel care o poartă, cât și pentru cei din jurul său; însă este mai ușoară decât împotrivirea față de Cuvântul vieții, decât respingerea Luminii celei adevărate, Care luminează pe tot omul care vine în lume (Ioan 1, 9).

Sfintele Evanghelii ne pun înainte și alte chipuri de orbi, care, deși lipsiți de vedere, aveau în inimă o lumină puternică, o credință arzătoare. Ei strigau cu stăruință, simțind apropierea Mântuitorului, și nu se lăsau opriți nici de mustrările mulțimii, nici de piedicile vremelnice. Dacă vom citi în Evanghelia după Matei: „Și iată doi orbi care ședeau lângă drum, auzind că trece Iisus, au strigat zicând: Miluiește-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David!” (Matei 20, 29-34), în Evanghelia după Marcu: „Și, auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige și să zică: Fiule al lui David, miluiește-mă!” (Marcu 10, 47) și în Evanghelia după Luca: „Și el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-ți milă de mine!” (Luca 18, 35-43), vom auzi același strigăt cutremurător și plin de nădejde: „Fiule al lui David, miluiește-mă!”.

Între acești mărturisitori ai durerii și speranței se afla și Bartimeu, chip luminos al unei credințe neclintite. El nu cere doar vindecare, ci se încredințează cu totul puterii lui Dumnezeu. Credința sa, asemenea unei făclii aprinse în noapte, deschide mai întâi ochii sufletului, înainte ca lumina să atingă ochii trupului.

Aici se descoperă taina: adevărata vedere începe dinlăuntru. Este o lumină tainică, a inimii, fără de care omul, chiar dacă admiră culorile lumii și frumusețile creației, rămâne orb în adâncul său. Dar când această vedere lăuntrică se aprinde, totul capătă sens, iar omul începe să vadă nu doar cu ochii, ci cu întreaga ființă, pătruns de lumina cea neînserată a lui Hristos.

În Evanghelia după Matei: „Plecând Iisus de acolo, doi orbi se țineau după El strigând și zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David!” (Matei 9, 27-31), ni se descoperă chipul a doi orbi din Galileea, care Îl urmează pe Domnul cu pași nevăzuți, dar cu inimile aprinse de nădejde. Ei nu doar cer, ci strigă cu stăruință, cu acea dorire adâncă ce izvorăște din suferință și credință. Întrebarea Mântuitorului Iisus Hristos - „Credeți că pot să fac aceasta?” - nu este o simplă rostire, ci o chemare la mărturisire, la o adeziune lăuntrică deplină. Iar răspunsul lor devine pecetea unei credințe conștiente, asumate, care, asemenea zorilor, aduce după sine lumina și vindecarea...

În Evanghelia după Marcu: „Și el ridicându-și ochii a zis: Zăresc oamenii; îi văd ca pe niște copaci umblând” (Marcu 8, 22-26), ni se înfățișează o altă taină a vederii: un orb din Betsaida este vindecat treptat, ca într-o lucrare de luminare. La început, el vede oamenii „ca pe niște copaci umblând”, iar apoi, prin atingerea harului, începe să vadă limpede. Această istorisire ne arată că vederea duhovnicească nu este întotdeauna fulgerătoare, ci adesea un drum, o devenire, o creștere în lumină. Este o deschidere progresivă a ochilor sufletului, o dezlegare de umbrele care ne-au învăluit multă vreme.

Despre taina vederii au vorbit cu înțelepciune teologiii şi sfinţii Bisericii, iar gândurile lor rămân ca niște candele aprinse pe calea noastră. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că orbii Evangheliei sunt icoane ale unei credințe neclintite. Cei care îi mustră și îi opresc simbolizează lumea care încearcă să stingă dorul după Dumnezeu, acea lume care, de multe ori, în loc să aline suferința, o adâncește prin nepăsare și lipsă de compasiune. În această atitudine se oglindește căderea omului, prezentă nu doar atunci, ci și astăzi, în forme diferite, dar la fel de dureroase.

Augustin, Episcopul Hiponei, vede în orbul din naștere chipul întregii umanități căzute, iar în lumina primită - harul lui Dumnezeu care reface și ridică. La rândul său, Maxim Mărturisitorul, iubitor al rugăciunii și al nevoinței, vorbește despre ochii sufletului acoperiți de ceața patimilor, care se limpezesc prin asceză, prin iubire și printr-o neîncetată întoarcere spre Dumnezeu.

Ce ar putea învăța lumea de astăzi din aceste lumini evanghelice și patristice? Că nu toți cei care văd cu ochii trupului poartă lumină în inimă. Există o cunoaștere care, despărțită de adevăr și de Hristos - Lumina lumii -, se transformă în întuneric. Există o vedere care nu mântuiește, pentru că nu recunoaște izvorul luminii.

Când cerem ceva de la Dumnezeu, suntem chemați la stăruință, la rugăciune curată, asemenea orbilor din Ierihon, care nu au tăcut în fața mustrărilor, ci au strigat mai tare. În Ierusalim, în schimb, vedem o altă atitudine: încercarea de a ascunde adevărul, de a umbri lumina, de a respinge ceea ce nu convine inimii împietrite.

Părinții Bisericii ne învață că a vedea cu adevărat înseamnă mai mult decât a percepe formele lumii: înseamnă a-L recunoaște pe Hristos Domnul, a-L primi ca lumină a vieții și a-I îngădui să lumineze adâncurile ființei noastre. Această vedere, odată dobândită, nu mai apune niciodată, ci se preface în lumină veșnică, în bucurie fără de sfârșit.

Sfintele Evanghelii ne așază ­înainte o taină cutremurătoare și mereu actuală: există oameni lipsiți de vedere care ajung la lumină și există oameni care văd, dar aleg, cu o libertate dureroasă, să rămână întru întuneric. În acest spectru larg și adesea neliniștitor ne putem regăsi și noi, chiar fără să avem întotdeauna curajul sau puterea de a recunoaște.

În ceea ce privește vindecarea orbului din naştere, relatată în Evanghelia după Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan Evanghelistul, nu ne impresionează doar minunea în sine, extraordinară dincolo de orice cuvânt, ci mai ales felul în care fiecare dintre cei prezenți se raportează la lumină și la adevăr, la revelație și la chemarea lui Dumnezeu.

Orbul, deși nu știa multe despre Cel care îl vindecase, începe un drum de cunoaștere care se adân­cește treptat. Pentru el, la început, Hristos este „un om care se cheamă Iisus”, apoi devine „proroc”, iar în cele din urmă este recunoscut ca Domn, înaintea Căruia se pleacă și I se închină. Urcarea lăuntrică, de la neștiință la mărturisire, este dintre cele mai frumoase icoane ale credinței adevărate.

În fața presiunii fariseilor, el nu se clatină, nu se pierde în argumente, nu caută scăpare în cuvinte alese, ci rostește cu o simplitate dezarmantă și plină de lumină: „Dacă este păcătos sau nu, nu știu. Un lucru știu: eram orb și acum văd”. În această mărturisire se concentrează întreaga putere a experienței personale, adevărul trăit care nu mai poate fi tăgăduit.

Părinții lui devin chipul oamenilor ezitanți, al celor care se ascund în spatele cuvintelor, care se sprijină pe alții când le este convenabil și se retrag atunci când adevărul cere curaj. Ei evită să spună cine l-a vindecat, deși realitatea era limpede pentru toți. Teama îi umbrește, frica de oameni îi închide, iar această frică nu este dorință de lumină, ci fugă de ea. Se temeau de iudei, pentru că fusese deja hotărât ca oricine va mărturisi pe Iisus Hristos să fie scos din sinagogă. Astfel, în locul îndrăznelii credinței, se așază prudența temătoare, iar în locul mărturisirii - tăcerea apăsătoare.

Contrastul cel mai puternic se descoperă în atitudinea mai-marilor poporului. Ei întreabă neîncetat, cercetează în toate părțile, dar nu pentru a afla adevărul, ci pentru a-l nega. Întrebările lor devin obsesive, aproape bolnăvicioase, iar refuzul evidenței se transformă într-o formă de apărare a propriilor poziții și privilegii. Nu primesc nici un cuvânt, nu acceptă nici o lumină, iar glasul lor răsună cu o asprime lipsită de iubire: „În păcate te-ai născut și tu ne înveți pe noi?”. În loc să se bucure de minune, aleg să-l excludă din comunitate pe cel vindecat, pentru că nu pot accepta bucuria întâmplată sub ochii lor.

Existase deja o hotărâre a fariseilor și cărturarilor de a-i marginaliza pe cei care credeau în Hristos, decizie care a lucrat atunci și care, sub forme diferite, nu s-a stins nici astăzi. Este o împotrivire tăcută, dar fățișă, față de lumină, o dorință de a păstra întunericul confortabil al certitudinilor proprii.

Evanghelia după Ioan ne înfă­țișează câteva chipuri distincte: omul simplu care, prin sinceritate și deschidere, ajunge la lumină; oamenii ezitanți, precum părinții lui sau cei care au asistat la minune, care rămân undeva pe cale, pierzându-se între lumină și umbră; și, în cele din urmă, cei con­si­derați învățători ai poporului, care refuză în mod constant lumina.

Paradoxul este cutremurător și plin de învățătură: cel care nu vedea ajunge să vadă, iar cei care pretind că văd rămân în întuneric. De aceea, vindecarea orbilor nu este doar o minune trupească, ci mai ales o vindecare a inimii, o eliberare de întunericul lăuntric.

Există, într-adevăr, multe feluri de orbire, dar cea mai grea dintre toate este aceea care cuprinde sufletul, lipsa luminii interioare care nu mai caută adevărul și nu mai dorește întâlnirea cu Dumnezeu. Pentru aceasta, rugăciunea devine o chemare smerită și stăruitoare: ca Dumnezeu să ne tămăduiască de întunericul dinlăuntru, să aprindă în inimile noastre lumina cea neapusă și să ne dăruiască vederea care nu se stinge niciodată...