Osteneala care aduce răsplată cerească

Data: 23 Noiembrie 2026

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 279-280

„Unul dintre marii sihaștri ai Carpaților a fost și Cuviosul Antonie de la Schitul Iezerul (Cheia) Vâlcea, numit de credincioșii din partea locului Sfântul Antonie Sihastrul.

(...) În jurul anului 1690 s-a retras, cu binecuvântarea egumenului, la viață pustnicească în Muntele Iezerul din apropiere. Acolo se ostenea singur într-o mică peșteră de piatră, lăudând pe Dumnezeu ziua și noaptea și luptându-se neîncetat cu duhurile rele și cu neputințele firii. Căci nimeni, afară de sihaștri, nu știe cât de mari sunt ispitele și încercările celor ce se nevoiesc în viața pustnicească.

Neavând un lăcaș propriu de rugăciune, Cuviosul Antonie a luat binecuvântare și a săpat singur cu mâinile sale un mic paraclis în stâncă, lucrând trei ani. Ziua lucra, iar noaptea priveghea și se ruga cu mâinile înălțate la cer, vărsând multe lacrimi. Apoi Episcopul Ilarion de la Râmnicu Vâlcea a sfințit acest mic paraclis în care Cuviosul Antonie se ruga neîncetat. Aici făcea ziua și noaptea sute de metanii, aici citea rânduiala slujbelor zilnice și Utrenia de la miezul nopții. În sărbători mari și în posturi venea din timp în timp câte un ieromonah din schit și săvârșea Sfânta Liturghie. Astfel, liniștea, singurătatea, chilia în piatră, biserica, neîncetata rugăciune, citirea scrierilor Sfinților Părinți și cugetarea la cele dumnezeiești formau raiul pământesc al Cuviosului sihastru Antonie. Aici se curăța pe sine de mândrie și de dulcețile cele trecătoare ale firii și de aici se pregătea zi de zi pentru bucuriile nemuritoare ale vieții cerești.

Auzindu-se peste tot despre viața sfântă a Cuviosului Antonie, veneau pe poteci de munte numeroși ucenici, călugări, preoți și credincioși să se roage împreună cu el, să-i ceară sfaturi și rugăciuni. Iar fericitul sihastru îi primea cu dragoste, îi odihnea, îi hrănea cu cuvinte dum­ne­zeiești și îi libera cu pace.

După 25 de ani de aspră ne­voință și sihăstrie, Sfântul Antonie și-a dat sufletul în mâinile Domnului, prin anul 1714, fiind plâns mult de ucenici și îngropat lângă micul său paraclis, cum se vede până astăzi. Credincioșii urcă vara până aici, aprind lumânări, fac rugăciuni și se închină în Peștera Sfântului Antonie, cerându-i binecuvântare și ajutor.”

(Cuvinte ale sfinţilor români, pr. Narcis Stupcanu)