Palma domnului învățător Bălțatu
Avea cea mai grea palmă din școală. Trecuseră zeci de ani și tata încă mai simțea cum îl ustură obrajii.
M-am întâlnit cu palma domnului învățător Bălțatu și eu. Era cu puțin timp înainte să iasă la pensie, dar tot grea rămăsese.
Stătea chiar în spatele școlii învățătorul. Îl vedeam rareori prin sat, și asta doar atunci când mergea după cumpărături la magazinul din centru, dar, când îl zăream, ni se făcea dintr-odată frig, oricât ar fi fost de cald afară. Poate unde era uscățiv și înalt, cu părul de culoarea zăpezii, mi se părea că s-a întors iarna în toiul verii și că trece prin dreptul casei noastre numai ca să-mi fie mie frig. Mi-era, într-adevăr, cu toate că domnul Bălțatu nu-mi era învățător, cum nu-i fusese nici tatei. Dar de usturimea palmei sale nu scăpase de-a lungul anilor nimeni. În afară de cele două fete ale lui, care crescuseră mari acum, una ajunsese chiar profesoară.
Cineva zicea că de dragul lor căpătase domnul Bălțatu această meteahnă. Lua copilărie de pe obrajii copiilor altoiți la școală, punând-o pe obrajii fiicelor sale. Asta credea el că face mângâindu-le. Și că în felul acesta ele or să rămână multă vreme copii. Dar nu s-a întâmplat așa. Cea care era profesoară se pregătea deja să îmbătrânească, atunci când am început eu să învăț alfabetul. Nu semăna deloc cu taică-său. Avea o vorbă dulce și-o privire blândă, în total răspăr cu asprimea și arțagul palmei ce ieșise la pensie.
Ei îi datorez dorința de a deveni scriitor. Nu știam prea multe despre cuvinte. Îmi era chiar frică de ele, așa cum îmi fusese de palma domnului Bălțatu. Doar că mi-a apărut în cale palma domnișoarei Bălțatu, ce s-a apropiat tiptil de caietul în care înșiram niște rânduri, pentru a auzi mai apoi privirea aceea blândă spunându-mi să merg mai departe, până la capătul paginii, după care până la capătul caietului și chiar până la capătul vieții.
Atunci mi-a trecut toată supărarea pe palma domnului învățător Bălțatu. Și-am iertat-o, rugându-l și pe tata s-o ierte.