Pământul ne ține minte pe toți

Mă întrebam, încă de când eram copil, dacă într-o primăvară pomii nu mai știu să înflorească? Și dacă iarba n-o să mai răsară? Și dacă berzele n-or să mai vină la cuiburi?

Și dacă apa n-o să mai vrea să izvorască în fântâni? Și dacă o să plece Carul Mare de deasupra casei noastre?

Scăpam însă repede de toate aceste frici. Mă ajutau pământul și cerul să scap, ținerea lor de minte, care făcea și face și acum să nu se piardă nimic din ceea ce știam și știu că trebuie să se întâmple. Nu pe memoria lor se bazează berzele când vine timpul să se întoarcă din țările calde, iar Carul Mare n-ar putea să găsească singur locul unde se află casa noastră. Le spune cerul, care păstrează în mintea lui totul. Zborul tuturor păsărilor. Mersul tuturor stelelor. Răsăritul lunii, ploile și ninsorile, curcubeiele, norii. Toate drumurile în sus și în jos ale îngerilor.

De anotimpuri, de primăvară, îndeosebi, se ocupă pământul, care ține minte toți pomii, toate firele de iarbă, toate izvoarele, aducându-le aminte ce au de făcut, dacă li s-a împuținat cumva memoria. Pământul nu uită niciodată nimic. Ține minte toate înfloririle, toate miresmele florilor, toate fântânile, învățându-le, de fiecare dată când acestea uită, cum să-și păstreze apa proaspătă, iar apa, dacă se întâmplă să uite și ea, cum să nu se termine niciodată. Până și de furnici, de pașii lor mici prin țărână are grijă pământul, amintindu-le c-a venit primăvara și arătându-le cum să se trezească la viață.

Din tot ce există pe lume, cele mai uituce sunt mormintele oamenilor. Noroc cu pământul, care ne ține minte pe toți, așa că nu trebuie să avem nici o teamă că va rata vreunul dintre noi învierea. Va fi un fel de primăvară. Cea mai mare cu putință, atât de mare încât memoria pământului se va uni cu memoria cerului și-o să fie atât de multă lumină cum n-a fost în toate celelalte primăveri la un loc. Eu, unul, cred, cu mintea mea de copil ajuns în pragul bătrâneții, că primăvara aceea fără seamăn se apropie.