Până la capătul lumii

Memoriei tatălui meu

Copile, lasă pentru câteva clipe joaca cu stelele şi apropie-te de mine. Îţi voi mângâia părul şi îţi voi lua mâna în mâna mea, privind împreună răsăritul soarelui cocoţaţi pe stânca izbită de valurile stârnite de musoni. Păsări ne vor atinge creştetele noastre ridicate spre cer, ca nişte turnuri de veghe uriaşe, prin care vom vedea până dincolo de Ecuator, poate chiar până în sălaşul îngheţat al pinguinilor. Vom privi cum soarele sărută marea, făcând-o să roşească, sclipiri de vitraliu vor clipi mărunt în picăturile risipite în aerul pur al dimineţii, chemându-ne spre misterioase depărtări. Pescăruşii ne vor ridica inimile în slava cerului, purtându-le în aripile lor imaculate, încălzindu-le în emoţia zborului desfăşurat peste pământuri şi ape nemaivăzute. Ţări învăluite în negură se vor lăsa cucerite de cântul nostru de bărbaţi porniţi către capătul lumii, corsari cu sânge rece şi neclintiţi în faţa furtunilor. În oraşe cutreierate de drumeţi aventurieri, împânzite de târgoveţi gălăgioşi şi domniţe împurpurate în fecioria lor, ne vom odihni oasele prea obosite de zborul nostru în înalturi. Nopţile ne vor găsi în taverne bântuite de hoţi de cai şi alchimişti tăcuţi, de pelerini plecaţi spre sacre aşezări şi negustori de arme, lângă toţi aceştia bându-ne şi noi licoarea ce ne va aduce căldură în vene şi strălucire în ochii roşii de fumul gros din jurul nostru, vom privi dansuri ţigăneşti, vom râde neruşinaţi la glume deocheate, apoi vom pleca în noapte, urcându-ne pe cai rotaţi, dând pinteni zdraveni către porţile oraşului, spre drumul ce duce în orizontul întunecat al aventurii... Iar dacă în calea aceasta mă vor ataca şacalii şi voi rămâne şchiopătând nefiresc în urma avântului tău, să nu te opreşti nici o clipă pentru mine. Tu, copile, să priveşti mereu spre linia albastră a depărtării, să fii mereu atent la şoaptele vântului şi să asculţi glasul fierbinte al deşertului, să găseşti paşii caravanelor către imensitatea şi puritatea noilor teritorii ce te aşteaptă să le ridici valul uitării şi necunoaşterii. Eu voi adăsta la cumpăna cea tainică din mijlocul nisipurilor, răpus de colţii unui şacal rătăcit în sufletul meu, dar tu, copile, să te ridici în picioare pe calul cel nărăvaş şi să scrutezi pacea fiinţei pământului în care vei zidi cetatea visurilor tale. Să nu priveşti niciodată în urmă, căutându-mi privirea, este inutil, ea oricum va deveni privirea ta, iar inima mea va locui alături de inima ta, în pieptul ce va înfrunta potrivnicia vremurilor şi a oamenilor. De aici, din căuşul negru al pierderii de fiinţă, îţi spun să nu te depărtezi niciodată de onoare şi demnitate, să nu calci niciodată în locurile înnoroiate ale porcilor, pentru că atunci strălucirea ta va deveni icoana mânjită. Să nu te însoţeşti cu omul care îţi va batjocori mereu dăruirea faţă de semeni, să nu te asemeni niciodată celui pentru care viaţa unui om e tot atât de importantă ca şi o pietricică aruncată în hăul unui puţ. Să ai tovarăşi de drum credincioşi ţie şi mă voi ruga lui Dumnezeu ca aceşti tovarăşi să nu te părăsească atunci când nisipul stârnit de simun îţi va întuneca vederea şi te va face să îngenunchezi neputincios, cuprins de deznădejde... Copilul meu, ridică-ţi fruntea şi priveste spre miracolul bunătăţii şi căldurii umane. Copilul meu, cutreieră toate locurile binecuvântate de pe acest pământ... Eu te voi aştepta la capătul drumului tău drept...