Până la capătul veșniciei, mereu!

Un articol de: Ștefan Mitroi - 02 August 2024

Doamne, ce viață mică! Cea mai mare viață mică din lume! Din lumea închipuirii mele, în care mă văd, cu toate că știu bine că sunt muritor, trăind și după moarte. Ca să pot fi sigur de asta, am început să scriu încă de pe acum jurnalul acestei vieți de numai 2 ani, împliniți zilele trecute, mutând, cu fiecare pagină scrisă, anii vieții mele în ea. Dar nu lucrul acesta o va ajuta să crească. Va avea anii ei proprii, cărora le doresc să rămână până la adânci bătrâneți tineri, spre deosebire de anii mei ce au fost încă de tineri bătrâni.

Fiecare din zilele acestei vieți mici, pe care secolul în care ne aflăm o va ține până la sfârșitul lui de mână, încredințând-o secolului următor, va fi un început de lume, una cu oameni mai buni decât cei din lumea de azi. N-o să pot fi prezent la toate aceste începuturi. Mi le închipui, însă, scriindu-le povestea în jurnalul amintit. 

Jurnal fără mine! Cred că titlul acesta i se potrivește cel mai bine. Are și un subtitlu: Despre marile întâmplări ale vieții nepoatei mele Ștefania-Ioana.

Ziua când va absolvi liceul. O s-o privesc de departe. Chiar de foarte departe. Va fi însă ca și cum aș vedea-o de aproape. Atât de aproape, încât îmi va auzi bătăile inimii și, auzindu-le, o să întrebe: Tu ești, bunicule? O să-i răspund râzând: Da, eu. Cine altcineva?

Apoi ziua când va merge în fața altarului, însoțită de tatăl ei, care este fiul meu, dar și de mine, de departe, tot așa de departe, însă ea îmi va auzi tremurul inimii și lacrimile ce-mi vor șiroi pe obraji, ca și cum aș fi acolo.

Un pic mai târziu, ziua când va naște primul copil. Cu toate că distanța dintre noi va fi tot mai mare, ea o să întoarcă privirea spre mine, spunându-mi: Vrei să-l ții și tu în brațe, bunicule? Sigur că vreau, o să-i răspund, sărind în sus de bucurie. Ziua în care, pentru că va veni și o astfel de zi, o să fie și ea întrebată la fel. Dar despre ziua asta n-o să scriu nimic în jurnal. Pentru că voi scoate anii vieții mele din viața ei tot mai bogată în ani, pentru a face loc unor ani foarte tineri, dintr-o viață ce abia a început.

Iartă-mă, îi voi spune cu vocea stinsă, ca și cum i-aș vorbi din pământ, fetiței de odinioară, ajunsă la vârsta mea de acum, e vremea să mă odihnesc. Dar să nu crezi c-o să te las singură. Bătăile inimii mele vor continua să te însoțească, oricât de mare ar fi depărtarea dintre noi. Până la capătul timpului! Ba chiar mai încolo. Până la capătul veșniciei! Mereu! 

(Ștefaniei-Ioana, la împlinirea vârstei de 2 ani)