Parabola rodirii şi a nerodirii
Duminica a 21-a după Rusalii (Pilda Semănătorului) Luca 8, 5-15
Zis-a Domnul pilda aceasta: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Iar alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă! Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi, în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu; cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască; iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: Cine are urechi de auzit să audă!
Mântuitorul a semănat cuvântul Său în două chipuri: în mod direct, de pildă „Predica de pe munte”, convorbirea cu Nicodim, convorbirea cu femeia cananeancă, şi în mod indirect, prin pilde sau parabole. Prin pilde, adresarea era oarecum pe ocolite, ca ascultătorii să cugete pentru a afla adevărul exprimat astfel.
Înţelesurile cele ascunse ale tainelor dumnezeieşti
Parabolele sunt, de altfel, modele de lecţii neîntrecute, întrunind toate principiile pedagogice. De ce grăia Mântuitorul în pilde? Aceasta este întrebarea pe care o pun chiar Sfinţii Apostoli în relatarea pe care ne-a transmis-o şi Sfântul Apostol Matei (cap. 13). Vorbirea în pilde, adică rostirea vorbelor cu tâlc, era specifică ţărilor orientale. Iudeii, fiind şi ei un popor oriental, iubeau o astfel de vorbire. Oamenii simpli, fără învăţătură şi cei cu puţină învăţătură înţeleg şi ţin minte mai uşor (ca şi copiii) învăţăturile care li se dau sub formă de istorioare intuitive. Apoi, prin parabole se pot biciui mai uşor păcatele, fără ca cei de faţă să se simtă vizaţi. De altfel, parabola dă mai mult de gândit decât vorbirea directă, contribuind mai mult la ascuţimea minţii.
Parabola dă putinţa de a asculta şi a feri de greşeli unele adevăruri sfinte sau taine dumnezeieşti. După rostirea parabolei semănătorului, Mântuitorul răspunde la întrebarea Apostolilor „Ce înseamnă pilda aceasta?” cu cuvinte ca acestea: „Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi, în pilde, ca, văzând să nu vadă şi auzind să nu înţeleagă” (Luca 8, 10). Sămânţa despre care în parabolă se spune că semănătorul a aruncat-o în ţarină era aceeaşi, nu era de patru feluri. Ea însă a căzut în patru locuri diferite pentru a răsări şi a da rod. Orice gospodar îşi pregăteşte terenul pentru a semăna, dar, geografic, nu orice pământ este fertil şi corespunzător pentru a şi produce. Ţarina în care a fost împrăştiată sămânţa este lumea. Semănătorul este Mântuitorul Hristos Care a venit în lume pentru noi şi pentru a noastră mântuire, propovăduind Evanghelia mântuitoare, vestea împăcării omului cu Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat Care cu învăţătura Sa cheamă la mântuire. Mântuitorul când explică Apostolilor parabola precizează că „sămânţa” este Cuvântul lui Dumnezeu. „Prin cuvântul Domnului, cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalm 32, 6). Pentru înţelegere este folosită asemănarea. Este ca şi cum Mântuitorul ar avertiza că imaginea folosită în parabolă ne trimite la realitatea cea din toate zilele. Şi aşa se dovedeşte. Lămurirea pe care o dă Mântuitorul Apostolilor a fost valabilă atunci, peste veacuri, astăzi şi până la sfârşitul lumii.
Sămânţa căzută pe drum şi în loc pietros
Sămânţa care a căzut „lângă drum” a ajuns la cei care sunt indiferenţi, nepăsători, interesaţi de alte aşa-zise realităţi decât să li se propovăduiască lucruri din bătrâni, demodate, care nu mai satisfac setea lumii de azi. Mesajul divin nu pătrunde în suflet, nu are loc, aşa cum nu are loc bobul de grâu în pământul bătătorit. Şi în vremea de azi pământul bătătorit nu este numai la margine de ogor, ci şi pe potecile din ogor. Sunt indiferenţi nu numai în rândul celor care sunt în afara Bisericii, ci şi în rândul celor care oarecum prezintă un interes de a şti ceva, dar nu şi de a crede. Păsările duhurilor rele răpesc şi acest puţin. Asemenea este pământul „pietros” cu cel care este nehotărât, care nu are o părere clară faţă de un adevăr, care are tendinţa de a cunoaşte ceva, dar este totuşi superficial şi rămâne în nehotărârea lui un ignorant. Ignorant este cel care nu ştie ceea ce trebuie să ştie şi tot ignorant este şi cel care ştie rău, greşit ceea ce ştie. În inima unui astfel de om nu încape, nu pătrunde nici un adevăr, nu are condiţii de a da rezultate. Pe o piatră nu creşte nimic, sau nu rezistă mult dacă apucă să crească, deoarece, neavând unde să pătrundă prin rădăcini, lipsa apei şi dogoarea soarelui o usucă. Lipsa credinţei depline şi împietrirea inimii fac ca, deşi auzit, Cuvântul lui Dumnezeu să pălească în faţa egoismului şi a superficialităţii noastre.
„Păleşte, se usucă şi piere”
Pământul cu „spini” este un pământ înţelenit, un pământ în care cresc buruieni potrivnice dezvoltării corecte a unor cereale, legume sau alte plante. Ridicându-ne cu mintea la cele spuse de Mântuitorul, vedem acest sol reprezentând pe cei care sunt frământaţi cu tot felul de probleme, dar, având un fond sufletesc bun, îşi doresc să fie alături şi cu cei care frecventează slujbele de la biserică, şi cu vecinii, şi cu cei cu responsabilităţi în comunitate, şi mai ales să pozeze că îşi îndeplinesc în chip corect toate obligaţiile în societate. Aceştia sunt însă copleşiţi de propriile interese egoiste, copleşiţi în aşa fel, încât credinţa lor păleşte de grijile lumeşti: înavuţire grabnică, interese avantajoase, se retrag în aşa-zisa „lume a lor”, se separă, se depărtează de viaţa religioasă şi nu fac nici o dovadă a convingerilor lor religioase prin fapte concrete, roade ale credinţei cărora aparţin. Credinţa lor este sufocată de cerinţele zilei de azi, de plăcerile vieţii şi grijile de orice fel. De aceea, de cele mai multe ori, aceasta „păleşte, se usucă şi piere”.
Sămânţa din pământul cel bun
Şi totuşi, dacă nu toată omenirea care primeşte mesajul divin, chemarea la mântuire prin Cuvântul lui Dumnezeu, este la fel, acest lucru înseamnă că sămânţa a găsit şi un sol bun, pentru că o parte din sămânţă a căzut în pământ bun, „iar cea din pământ bun sunt cei ce cu inimă curată şi bună aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare” (Luca 8, 15). În răbdarea lor îşi vor mântui sufletele lor. Rabdă neajunsuri, rabdă ispite, scapă de egoism, ogorul sufletului lor este curat, pregătit pentru a da roade la vreme, prin credinţă, smerenie, virtute, răbdare, afânat, nu bătătorit şi bântuit de îndoieli şi superficialitate, căci Mântuitorul a făgăduit: „Dacă cineva păzeşte cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac” (Ioan 8, 5), căci „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător” (Evrei, 4, 12). Şi lucrează în darul cu care a înzestrat Domnul pe tot omul care vine în lume, prin darul libertăţii, darul care ne dă posibilitatea de a deveni pământul cel bun, roditor, hărăzitor spre mântuire şi spre câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Răsplata celor ce ascultă cuvântul dumnezeiesc
Dintre ascultătorii cuvântului lui Dumnezeu, care cuprinde învăţături şi îndemnuri morale în vederea câştigării mântuirii, numai Apostolilor le este dat să cunoască tainele Împărăţiei cerurilor, pentru că ei au lăsat tot pentru Hristos, L-au ascultat propovăduind, L-au înţeles şi L-au urmat. Ei şi-au deschis inima cu râvnă spre a pricepe ce li se spune, au pus întrebări din dorinţa de a li se lămuri cele grele de înţeles, au stăruit în a pricepe până acolo, încât înţelegând, mintea lor să se ridice la cele înalte, să cugete hotărând cele de folos şi să îşi călăuzească voinţa în vederea practicării celor înţelese spre tot ce este bine, frumos şi adevărat. Celui ce are i se va da: are bunăvoinţă, i se va răsplăti bunăvoinţa cu înţelegere. Cel care crede va fi întărit în convingerile lui, cei care au îndoieli sau nu cred, cei îndărătnici şi făţarnici, cei care se cred atotştiutori şi au propriile păreri formate, cărturarii şi fariseii din vremea Mântuitorului, lor nu li s-a dat darul cunoaşterii tainelor Împărăţiei pentru că au refuzat, n-au crezut, orice li s-ar fi spus, tot n-ar fi primit. Aşa au putere de înţelegere şi se va lua de la ei rodul acestei puteri de înţelegere, pentru că n-au bunăvoinţă şi putere de pătrundere şi trăire a adevărurilor religioase. Li se va lua şi ceea ce li se pare că au. Iar celui ce are deschidere şi bunăvoinţă i se va da putere şi har să aducă rod însutit.
„Cei ce au urechi de auzit să audă”
Pentru aceasta Mântuitorul le-a grăit în pilde, pentru că, văzând cu ochii trupeşti şi cu cei sufleteşti, nu văd cele ce trebuie să vadă, văd doar ce le convine. Ochi au şi nu văd, deşi pentru vedere sunt, dar nu caută să vadă adevărurile tainice cele mântuitoare şi veşnice şi nici semnele minunate care adeveresc dumnezeirea cuvântului Mântuitorului. Au urechi pentru auzit şi trebuie să audă. Urechile sunt organe trupeşti prin care omul percepe tot ce i se comunică şi de către om, şi de către cei investiţi de Dumnezeu să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu. Sunt dintre cei care ascultă, le place, acceptă, însă de pus în practică nu pun, amână, uită, nu mai acceptă. Asta înseamnă că de auzit, aud, dar cele pe care le ascultă nu pătrund în inima lor. Din prisosul inimii vorbeşte gura şi din inima omului pornesc rodirile cele bune pentru Împărăţia cerurilor.
Toţi avem auz şi văz, dar ca să vedem deplin şi să auzim cu înţeles în vederea punerii în practică trebuie să mai avem şi o inimă curată, o dorinţă fierbinte pentru adevăr şi în această înflăcărare vom primi putere, vom creşte în înţelegere şi vom urca din treaptă în treaptă spre desăvârşire. Cel ce caută află, cel indiferent pierde şi puţinul cu care a fost înzestrat şi rătăceşte în întunericul necunoaşterii.
Aşadar, cei care îi urmează pe Apostoli şi pe urmaşii lor cărora le este dat să cunoască tainele Împărăţiei lui Dumnezeu sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc pe el, sunt cei care au o pregătire religioasă, o viaţă creştină, cu o trăire adâncă şi statornică, o frumuseţe a chipului interior vădit prin comportare, vorbire, iubire a aproapelui, fapte bune, demne de numele de creştin, ca să mărturisească „nu mai trăiesc eu, ci Hristos este Cel care trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Să desţelenim de păcate solul care să primească acea sămânţă, ca să poată da rodul însutit!