Paradjanov sau imersiunea în mit

Un articol de: Elena Dulgheru - 17 Iunie 2011

Marile descoperiri şi revalorizări estetice ale cineastului de la poalele Araratului sunt filmul mut, pantomima cu subiect baladesc, liric sau filosofic, naraţiunea dedramatizată. Camera fixă, jocul actorilor cu faţa spre aparat, alternarea planului-ansamblu (descriind acţiunea şi raporturile dintre personaje) cu gros-planul (slujind contemplaţiei obiectuale), succedarea mai multor duble ale aceluiaşi cadru, lipsa racordurilor, apariţiile/dispariţiile "miraculoase" de obiecte din cadru, realizate prin oprirea şi pornirea camerei (trucaj foarte simplu, specific începuturilor filmului mut), compoziţia complicată a cadrului (în stilul miniaturii medievale), elaborarea baroc-suprarealistă a costumelor şi scenografiei (proiectate şi realizate chiar de regizor): iată câteva elemente definitorii ale limbajului său cinematografic. Va fi catalogat ca postmodern şi este primul exponent sovietic din cinema al curentului care abia se coagula.

Amprenta stilului său inconfundabil se conturează pregnant în filmele de după Umbrele strămoşilor uitaţi (1964), ce păstrează interesul pentru istoria şi zestrea culturală a Transcaucaziei, topite însă în creuzetul mistic al poeziei cu rezonanţe arhaice: Sayat-Nova / Culoarea rodiei (1969), Legenda Fortăreţei Suram (1985), Aşik Kerib - povestea unui menestrel îndrăgostit (1988). Dacă la Kusturica şi Tarkovski Paradisul este evocat prin tainice semne şi motive discrete, la Paradjanov asistăm la o bogăţie a vieţii în lumile cereşti constituită într-o adevărată morfologie a Raiului (ca la Dante şi Milton, în basm sau în diverse mitologii). Lumea din filmele lui Paradjanov începe acolo unde lumea lui Tarkovski se termină. Înrudită cu epopeea şi basmul, ea aparţine unui "tărâm al blajinilor" care, spre surprinderea spectatorului neavizat, nu este deloc inert. "Blajinii", îngerii, muzele nu sunt prizonierii icoanelor, filelor de pergament ori incertului nostru subconştient, ei intră în contact cu muritorii, care le cer ajutorul, pătrunzând, astfel, în lumea lor. Desigur, nu e vorba de orice muritori, ci de purtătorii unui anumit har, mântuitor pentru semenii lor, de cei însemnaţi cu pecetea alegerii. Legendarii melozi, marii îndrăgostiţi, eroii întemeietori, martirii sunt protagoniştii acestor cine-balade. Lor, "blajinii", sfinţii şi îngerii le vor da mâna, după ce le vor fi pus la încercare virtuţile, spre împlinirea misiunii pentru care au fost aleşi. Taina alegerii este, însă, mai importantă ca fapta. (Iată logica estetică a baladei!) În momentul când alegerea este făcută, fapta vine ca de la sine, ea merită cel mult o secvenţă de film. Pe când alegerea (este vorba, desigur, de alegerea mistică, de însemnarea de Sus) implică un întreg complex de adeziuni spirituale ale eroului, dezvăluite lent în registrul liric, probate prin fapte - grelele încercări, pentru a rodi, finalmente, în împlinirea unui destin, cu repercusiuni vădite asupra destinului colectiv, asupra istoriei, pe care o amprentează ireversibil. Eroul ales este un modelator al eternităţii, al destinului patriei şi poporului său, el devine, după împlinirea misiunii sale, cetăţean al Împărăţiei Cereşti (în sensul universal, oecumenic al cuvântului), frate de duh al "blajinilor" şi al sfinţilor. Alegerea (faptul de a fi ales) merită, aşadar, o întreagă suită de ode, de prosternări, merită cercetarea cerească, merită intrarea în perenitatea folclorului. Asemeni poeticii baladeşti, poetica lui Paradjanov alocă mult mai multă substanţă stilistică odei, cântării eroului, adică lui a fi, decât faptelor lui, adică lui a face. Încadrarea în planuri-ansamblu (în care mimica este, practic, inobservabilă) şi jocul voit teatralizat (naiv, hieratic sau burlesc) feresc "oda filmică" de grandilocvenţă, psihologism sau cult al personalităţii. (După cum nu putem vorbi de grandilocvenţa lui Făt Frumos sau a eroilor de baladă.) Logica basmului, dar mai degrabă a mitului este la ea acasă. În basm, fapta exemplară nu se realizează prin jertfa supremă, ci prin ajutor supraomenesc primit în urma trecerii cu bine a grelei încercări, adică a examenului virtuţii: eroului nu i se cere viaţa, ci dovedirea prin fapte a bunei sale credinţe, salvarea sa e realizată de intervenţia zânei, a semizeului, a elixirului magic. Mitul, însă, reclamă jertfă: el relevă condiţia sacrificială a omului. De aceea, marii eroi ai popoarelor sunt aceia ai miturilor şi legendelor, nu ai basmelor.