„Părintele Arsenie a zis o vorbă cât lumea asta de mare“

Ba mai mare decât lumea asta! Şi anume a zis aşa: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu“. Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos; şi-l asteaptă; şi vrea să-l primească; şi aleargă înaintea lui, după cum citim în Pilda cu fiul risipitor, unde se spune că tatăl nu l-a aşteptat pe fiul care se întorcea; l-a aşteptat într-un fel, dar, când l-a văzut că vine, nu l-a mai ţinut locul: a alergat înaintea lui ca să-l primească, să-l îmbrăţişeze, să-l sărute, să-l ajute, să-l aşeze iarăşi în starea din care a plecat. Pentru că, din inima lui, fiul n-a plecat niciodată! El a rămas în inima tatălui aşa cum rămânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depărtaţi am fi, oricâte rele am face. Cât trăim în această viaţă, Dumnezeu nu ne părăseşte. Noi putem să părăsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate să ne părăsească pe noi.

Cu o astfel de afirmaţie, părintele ne dă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii, căci se afirmă şi în rugăciunile de dezlegare ale sfintei noastre Biserici că mila lui Dumnezeu este tot atât de mare, tot atât de infinită, cum este de infinită şi mărirea Lui, de vreme ce se spune: „Că precum este mărirea Ta aşa este şi mila Ta“. Cuvântul spus de părintele Arsenie, în formularea de mai sus, ne aduce aminte şi de ceea ce spune psalmistul, prin cuvintele acestea: „Cât e de sus cerul deasupra pământului, atât de mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de El. Cât de departe e răsăritul de apus, atât a depărtat El de noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul“ (Psalm 102, 10-13).