Părintele Augustin Văscu, o viață plină de smerenie și continuă jertfă
S-a scurs timpul de când părintele Augustin Văscu a plecat, mult prea devreme, în lăcașul fericiților, pentru care s-a pregătit întreaga viață, iar cartea sa de suflet vedem că a lăsat-o nu cu unul, ci cu trei semne mari la pagina unde se află scris fragmentul preferat, care i-a fost călăuză întreaga viață, întrucât, pentru el, preoția nu a fost o meserie, nu a fost nici profesie, dar nici doar vocație, ci slujirea lui Hristos a reprezentat pentru el întreaga viață și existență, slujire pentru care a fost chemat încă din pântecele maicii lui. În tot ceea ce făcea, el se străduia din toate puterile ca nu cumva să îi aducă necinste Mântuitorului și Bisericii. Din prima clipă în care a ajuns în Acâș, în anul 1984, când a fost hirotonit, în cadrul primei sale predici, în care le-a promis credincioșilor săi că nu a venit ca să practice o meserie, i-a cucerit pe toți prin blândețea, smerenia și înțelepciunea sa. Mai târziu aveau să-și dea seama aceștia că au primit în dar un preot cu un potențial sufletesc remarcabil.
Dacă și-a închinat întregul parcurs al vieții slujirii lui Hristos, înseamnă că însăși viața sa a fost una sfântă. Și chiar așa a fost! O viață trăită în deplină smerenie și într-o continuă jertfă - o jertfă grea -, asumată din iubire pentru Hristos și pentru credincioșii din Parohia Acâș, județul Satu Mare, pe care a căutat mereu să îi conducă spre mântuire și sfințenie. În orice predică și în orice discuție cu el, părintele nu contenea să le amintească tuturor că scopul oricărui creștin este mântuirea. Fiecare cuvânt pe care-l rostea era pătruns de sfințenie, căci fiecare vorbă a sa era chibzuită potrivit învățăturii lui Iisus: Vă spun că pentru orice cuvânt deșert pe care-l vor rosti oamenii vor da socoteală în ziua judecății. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept și din cuvintele tale vei fi osândit (Matei 12, 36-37). În slujirea sa, nu a făcut doar ce era dator să facă, ci mult mai mult decât atât. A fost un om al rugăciunii, toate slujbele pe care le-a săvârșit au fost dumnezeiești, iar acestea au fost multe în cei 38 de ani de când s-a rugat neîncetat pentru credincioșii săi și pe care i-a pomenit nu doar în fiecare dimineață, în zori, ci și la toate sfintele slujbe pe care, deși prea puțin săvârșite pe la sate, sfinția sa nu ar fi îndrăznit vreodată să le omită, chiar dacă, uneori, doar doi-trei oameni îl însoțeau la rugăciune în biserică. Fiecare suflet pentru care se ruga era binecuvântat de Dumnezeu și suntem încredințați că, doar pentru rugăciunile lui, Dumnezeu a ocrotit satul nostru în chip atât de minunat. Aștepta și se bucura ori de câte ori cineva îl chema în casa lui pentru a-i face o sfeștanie și pentru a se ruga pentru casa și familia lui. Bucuria sa cea mai mare era atunci când știa că credincioșii pe care îi păstorea sunt bine și se bucura împreună cu ei.
Nu s-a jertfit doar pentru credincioșii din parohia sa, ci și pentru mulți alții, străini, care au ajuns să îi cunoască evlavia și care îl vizitau adesea, doar ca să se împărtășească puțin din sfințenia sa. Cu toții erau mereu pregătiți să îi sară în ajutor, cu fiască și fidelă dragoste, ori de câte ori ar fi avut nevoie, și să îi răsplătească jertfa, însă niciodată (nici măcar o dată!) nu a acceptat nimic. Asta pentru că a fost un adevărat preot al lui Hristos! Prin purtarea și slujirea sa, prin ceea ce era, a reușit să îi apropie de Dumnezeu chiar și pe cei de alte credințe. Prin sacrificii neîntrerupte, a reușit să lase în urma sa o bijuterie - biserica - pentru care s-a trudit în toți cei 38 de ani și pe care a împodobit-o cum a știut mai bine spre slava Preasfintei Treimi. Nu doar biserica, ci tot ceea ce ține de ea a rămas, mulțumită lui, într-o rânduială deosebită.
Ultimele sale cuvinte au fost: Iertați-mă! Vă iubesc tare mult! Chiar și în acele momente grele, în care boala îl măcina cumplit, a găsit puterea să-și ceară iertare și să își exprime pentru ultima oară iubirea. Așa s-a încheiat viața pământească a unui sfânt, a unui preot model, care nu a răspândit în jurul său decât iubire. Cu toții l-am iubit nespus... și Îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a oferit darul de a-l cunoaște și de a-i fi copii duhovnicești. Ne pare rău doar că, în neputința noastră, nu l-am putut iubi la fel de mult cum ne-a iubit el. Imaginea părintelui Augustin, vorbele sale blânde și calde și mai cu seamă învățăturile și sfaturile lui ne vor urma toată viața. În veci pomenirea lui!